Stii, eu alergam…
Incetineam pulsul planetei grabindu-l pe al meu
Si inspiram muzica galopului in piept
Iar liniile paralele imi dadeau cheia de la diagonale
Cuprindeam valurile nebuniei reale in avantarile bratelor
Precum transpui lumea prin simple rotatii
La fiecare curba ma eliberam de veninoasa sageata
Plantata in suflet de lumina in ochii ametita
Dar cresean pasul
Fiindca pe margine glasuri soptite ma hraneau
Stii, eu nu mai alerg…
Radu 
🙂 frumos
voie buna… multzam
Foarte frumos! Mie îmi spune cam în felul următor: erai un muncitor harnic şi erai încurajat de prieteni şi familie, iar acele încurajări te făceau să mergi mai departe. Poate că îi ajutai şi pe alţii şi deja devenise o povară (,,veninoasa săgeată”) de care doreai să scapi. La un moment dat, ai renunţat, probabil că nu ai putut să faci faţă volumului mult prea mare de muncă… NU ştiu dacă am nimerit măcar o idee, dar mi-a plăcut să-ţi spun ce cred!
e cam asa cum ai spus… imi place ca iti faci timp sa te gand la asta
e transformarea la care am fost supus din cauza rautatii lumii, in general, nestatorniciei sentimentelor asa zise umane si poate, un alt fel de-a spune: renunt! 🙂
ar trebui să mai alergi… eu aşa cred.
de crezut cred si eu, doar cred!
o să… dacă crezi cu tărie o să mai alergi.
astept niste semne:)
apoi o sa mi invatz constiinta sa faca pasi din nou, apoi mai repede sa paseasca, apoi poate va alerga:)
ms pt implicare:)