Dezgust.

Zilele trecute m-a întrebat cineva dacă mă gândesc vreodată la cum ar fi să omor un om. Ei bine, nu mi-am adresat niciodată întrebarea asta. Nu conștient, poate. Dar acum, tot ce pot să spun este că sunt cineva pe care moartea îl dezgustă. Mă dezgustă moartea de om. Mă dezgustă până în fiecare nerv și celulă, până în rămășițele sufletului; mă îngrețoșează și mă face să vomit, să mă răsucesc ca un vierme posedat; mă transformă în ceva  ce nu vreau să fiu; mă face să devin un monstru, unul îngrozit de tot ceea ce există în jurul și în mintea sa.

Moartea… mă dezgustă. Moartea te transformă într-un animal, atunci când vine vorba să lupți pentru viața ta. Și da, poate că ăla ar fi singurul moment în care aș omorî, pentru a rămâne viață.

Dar să vrei să iei viața unui om doar așa, pentru că ți se scoală ție? Ha… ha ha… da, sigur, cum să nu. Unii spun că asta oferă plăcere, să vezi cum viața părăsește trupul; spun că îți hrănește amorul propriu, că te înalță pe culmi nebănuite, că te desăvârșește. Asta e împlinirea? Prin asta devii împlinit, prin a-i omorî pe alții cu sânge rece, fără motive, doar din pură plăcere (și chiar cu motive)? Asta e… ce e asta, dacă nu cel mai degradant lucru din întreg universul? Cât de cretin și de psihopat să fii să vrei să omori pe cineva, doar așa, că ți-a tăiat calea pe stradă, că te-a îmbrâncit din greșeală în metrou, că a primit ceva mai bun decât tine? Cât de sărit de pe șine să fii să îi dorești cuiva moartea? Cât… ?

Anumite persoane cred că prin asta ajungi să experimentezi ceva sublim. Da, vezi să nu. Nu experimentezi absolut nimic, doar te înjosești, îți mânjești conștiința, îți zdruncini creierul, o iei razna mai rău! Și acum o să întrebați că de unde știu, dacă n-am încercat? O simt. O simt în toată ființa și numai când mă gândesc la moarte îmi vine să scuip cu repulsie în toate părțile, doar ca să scap de sentimentul de groază.

Nu e om cel care omoară, doar pentru că poate. Nu e nici măcar animal. Nu e nici măcar o mizerie minusculă sub o unghie, ci e un nimic, nici măcar nu există. Existența lui e nulă, invalidă. Nu e nici măcar o ființă infectă, e doar un nimic. Iar nimicul nu există, de aia e nimic.

Nu mă pot proclama ființă umană, mă asemăn mai mult unui monstru, sau… ca să fie mai estetic… sunt un „om” cu sufletul desfigurat, dar încă exist. Și voi exista mereu, pentru că nu-mi voi dori niciodată să ucid, iar asta o spun cu luciditate. Doar în cazul în care o să rămân fără rațiune voi fi în stare să afirm o asemenea stupizenie: că vreau să ucid din pură plăcere/sadism; doar în cazul în care o să devin din om ne-om; doar în cazul în care mă voi spulbera în neant buzele și limba unui trup fără viață interioară vor putea afirma una ca asta. Până atunci însă, niciodată.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Dezgust.&8221;

  1. Pentru cei ce nu au conștiință nu este valabil ceea ce ai scris tu. Nu poți cere de la un om fără conștiință să judece drept ori să fie conștient de faptele sale. Pentru el dreptatea e diferită de a noastră.

    • Mda, de la oamenii fără creier poți să te aștepți la orice!
      Dar dacă stai bine să te gândești, fiecare privește dreptatea în felul lui, doar că atunci când vine vorba de anumite lucruri, părerile coincid mai mult sau mai puțin. Chiar dacă eu consider că un anumit lucru e corect, tu ai putea spune că nu e, dar pe tematica morții bănuiesc că suntem de aceeași părere, cu toate că tu ai putea-o privi în alt mod.
      Sper că nu te-am aburit.

  2. Ceva sublim?! Cred că nici măcar nu s-au gândit cu adevărat la ce înseamnă sublim, măcar, cei care emit asemenea inepţii… În primul rând, nu s-au gândit vreodată la ce înseamnă viaţa, la ce mister ascunde, maşinăria asta care funcţionează pe baza unui mecanism încă nedesluşit…
    Ca şi tine, cred că doar dacă mi-ar fi viaţa ameninţată, aş ucide. Sau, mai bine spus, aş încerca. Nu am de unde şti dacă aş avea timp, sau dacă aş putea. Dar, aş încerca. Altfel?! Pescuiesc. Şi nu simt nici o satisfacţie când peştii nu mai mişcă. Dacă nu ar cere alţii să şi mănânce din ce prind, satisfacţia mea ar fi deplină prin scoaterea lor din apă, atât. Îmi place ce simt când îi aduc la mal, când îi ţin în mână. Dacă am de ales, îi pun repede la loc. Şi, oricum, de multe ori şi fac, în ciuda protestelor. Îmi place peştele, dar găsesc şi în magazin. Îmi pot permite să îi las să se joace în continuare. Recunosc, dacă m-aş gândi mai mult, probabil aş renunţa definitiv. Dar, prefer să nu o fac. De aceea îmi şi permit să cred că a ucide nu e o dovadă de gândire, de judecată, ci lipsa ei. Dacă viaţa mi-ar fi pusă în pericol, n-aş gândi, ci aş reacţiona. Nu aş putea t’ia o găină, mă îndoiesc că aş putea ucide un om…
    Ştii, în toată încrâncenarea asta cu dragostea pentru animale vs dragostea pentru copiii, cum pun unii problema, o „mămică iubitoare” a scris într-un mesaj adresat unei „mămici neiubitoare” ceva de genul: „Ai un pistol în mână şi în faţa ta un copil şi un câine. În cine ai trage?!” Am rămas cu gura căscată! Aşa, aiurea?! Că… mi se cere?! Ce minte bolnavă poate imagina o asemenea dilemă? Păi să-mi pună pistolul în mână, să mă pună să aleg şi să-şi ia adio de la un picior! Un psiholog să pună o asemenea întrebare, l-aş scuipa! Există minţi bolnave, cu adevărat bolnave… Aaaa, dacă ar fi un copil atacat de câine, clar aş trage! Dacă puiul de om ar chinui câinele, normal că nu l-aş împuşca! Dar două palme să le ţină minte… cred că i-aş dăriu. Serios, pentru unii, viaţa e doar o chestie ca o şosetă veche…
    Moartea nu mă dezgustă, mă intrigă. Mă revoltă. Pentru că e ireversibilă şi nu poate fi reparată… Nu există scuză, nu există „N-am vrut, nu m-am gândit”… În plus, viaţa e atât de fragilă, încât e o adevărată provocare şă o păstrez, dacă se poate, nu să o fac praf… Indiferent pe a cui… Sublimă mi se pare existenţa ei, nu distrugerea.

    • Într-adevăr, mereu am susținut că viața umană e mai presus de orice și că, dacă un câine ar ataca, aș face tot posibilul să mă apăr. Dar atâta timp cât nu-ți face animalul nimic, n-ai de ce să mergi la el și să-i crăpi țeasta. Nu-i vreau pe străzi și-i vreau eutanasiați doar pe cei agresivi, pentru că ăia de și-au pierdut controlul sunt fix ca oamenii își doresc să-i omoare pe alții. Și… reprezintă o amenințare? Da. Îți e teamă de ei? Da. Din nefericire, în ceea ce-i privește atât pe câini, cât și pe adevărații psihopați, niciodată nu va fi posibil să-i găsești pe toți și să-i duci undeva departe de omenire.

  3. Gândurile lor sunt pe o altă structură și o altă plutire. Aș zice chiar că sunt aruncați pe-aici din alt univers, cu alt raționament, bazat pe instinctul animalic. Nu că i-aș înțelege, dar din teama de a nu dezvolta un cât de mic hibrid în ură, i-am așezat pe un raft, și încerc să trăiesc cu ei acolo, cu titlul la vedere.

    • Da, la fel cum sunt și gândurile majorității, sau mai bine zis „societății” ?! Cred că societatea îi condamnă mai rău pe cei care le arată neregulile din viețile lor decât pe cei care ucid fără milă…

  4. Reblogged this on Căminul Demenților and commented:

    Acesta este primul meu articol de pe blogul lui Ratzone. L-am scris acum câteva săptămâni. Vă invit și pe voi să aruncați un ochi pe el și, de asemenea, dacă vă place blogul lui Ratzone, dacă vă sunt pe plac poeziile și textele sale, îi puteți da un follow. Și, pentru a vă reaminti, Ratzone este un autor publicat; a scris „Ocean de nimicuri”, carte pe care o puteți achiziționa chiar de la el!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s