Masa in doi

E uman sa pleci cu gandul departe cand simti asta indiferent de timp, anotimp, noapte, zi, uscat, umed, sumbru sau placut. E uman pentru ca atat gandim noi cand se intampla lucruri care dor pe acelasi sistem pe care se intampla ca lucururile sa se desfaca si sa se bea dintr-o inghititura, un remediu daca vreti pentru o durere de sezon care se incapataneaza sa treaca in al doilea sezon. S-a molipsit de la serialele de calitate indoielnica dar mari consumatoare de servetele uscate si parfumate.

Daca e seara si am nevoie sa iau o altfel de vitamina, atunci ma gandesc cum ar fi sa fie locul in care as merge la cina, locul in care sa-mi las emotiile la usa si in care sa-mi gasesc linistea si armonia dupa o zi in care as fi terminat un nou capitol din romanul la care lucrez. Ba cred ca acolo prin frumusetea locului pe care mi-l creionez in minte, m-as intalni, aproape sigur, cu multi oameni care scriu, si care ar fi acolo pentru ca sa iasa din atmosfera literelor si sa lase muzica sa le treaca printre degete, vinul de casa al restaurantului sa le amorteasca articulatiile si concentrarea. O zi de concentrare stinsa intr-o culoare de vin ce aprinde orice nuanta de rosu in culoarea de foc a asteptarii care isi merita rasplata intr-o companie a ei, aceeasi ea, ce mi-a acordat mereu circumstanta ca sunt altfel si ca nu e nimic la voia intamplarii intre noi si locurile dintre noi.

Vitamina asta se cere multiplicata asa ca aleg mai multe restaurante bucuresti care sa ma defineasca ca o extenise a mea, ca o carte care se scrie exact pe gustul meu fara sa fi cerut asta. Daca acum sunt stapan pe senzatii si ele imi dau aer si foc in acelasi timp, trebuie sa stiu cum arata locurile in care pot sa fac asta ori de cate ori trag cu pofta din confuzie si ea ramane intacta.

Ma gandesc ca pot sa imi tratez fiecare ocazie speciala a vietii cu o vitamina din asta, ca sunt suficente locatii in care sa ma regasesc dupa ce m-am consumat in zadar pentru un pasaj care in fond n-a schimbat nimic. Tot eu, anonim si de nedescris am ramas si dupa ce mi-am dat si ultima picatura de simtire pentru fraza de final: „Oare unde ne petrecem ocaziile importante din viata? Dar din viata familiei noastre?”

(Langa paharul de vin si langa farfuria de care nimeni nu s-a atins pentru a nu strica momentul doi oameni isi vorbesc incet sa nu deranjeze ritmul din difuzoare si gesticuleaza ciudat impingandu-si trupurile peste masa acoperita de albastru si peste luxul salii de de cina in care si-au infipt coltii dupa ce doctorul i-a eliberat la insistentele unor straini care fac un experiment nemaivazut pana acum pe teritoriul Bucurestiului.)

(Doctorii de la o institutie speciala din Suedia au descoperit ca oamenii sunt liberi cand servesc masa in locuri frumoase care ii fac sa nu creda ce experimenteaza. De aceea ei cred ca nu sunt aici/acolo fiindca nu reusesc sa-si fixeze locatia ca teritoriu pentru trupul lor, iar asta ii face sa traiasca aceste clipe in alta parte. Unul dintre ei le spune celorlalti: „Uitati-va la ei sa vedeti cum cred ca zboara si cum isi conduc starile inspre vis.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s