Obiceiul de a scrie dupa ce crezi ca nu mai poti

Daca s-a facut seara nu mai vorbesc eu, nu mai gandesc eu, nu mai scriu eu, toate acestea sunt preluate de oboseala. Pradoxul e ca si oboseala transpira si e atat de malefica incat isi face rana in corpul meu si il prezinta pe un fundal deschis la n eveniment de strada plina care abia asteapta sa vada sange si sa porneasca dupa el. Nici nu au cu ce sa-si potoleasca setea de cruda fiindca e si asa batran sangele meu dar adrenalina de a vana ii tine mereu in priza, traiesc ca sa muste si nu accepta sa nu ia parte la joc chiar daca nu au nimic de-a face cu premiul.

Acestea este premiul lor: sangele meu din corp care lasa rani in spatele pe care calca cum ar calca un fir de iarba despre care stiu ca se va ridica si isi va recapata forma. Daca ranile sunt calcate asa nu vor mai fi niciodata la fel, vor fi doar mai mari, mai carnoase, mai pline de cruzime, mai verzi, mai aspre, vor fi ca o seara de duminica pe care nu stii daca o traiesti dar nici nu astepti sa treaca pentru ca incertitudinea aduce un sir de incertitudini care in amarul gust de seara nu confirma ce zi va urma…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s