Post pe blog la numarul 700

Pe strada mea, strada care isi schmba mereu numele, ca sa nu poata fi gasita de cine se intereseaza, culmea e ca nu se prea intereseaza, dar e despre strada mea care a ajuns la numarul 700 cu multe rele dar si cu putine bune. Bune in sensul in care mai sunt doar 300 de postari pana la 1000 si acolo poate o sa am demult alta starda, alt nume, alti oameni care sa  locuiasca pe ea fara sa plateasca chirie. Vobesc asa pentru ca oamenii ma simt atunci cand vor cu adevarat si eu simt ca umblu in boxeri prin casa atunci cand scriu in cuvintele astea. Ele ma acopera atat de tare incat pot sa merg oriunde si cu oricine fara sa ma simt gol ca si cum as asculta muzica in urechi fara sa am casti. E postul meu in care las cele materialele sa se spele singure, las literatura sa-si deconteze singura cum si-a decontat Manolescu si acum se vede cu ANI pentru un raport amanuntit. Cinste lui. In dimineata asta ma simt ca un ziarist care realizeaza un material deosebit, adica asa cum se facea intr-o vreme cand meseria era bratara de aur, conta, insemna ceva si mai ales aducea satisfactia de lucru bine facut cu impact puternic, care ii conferea o noua viziune a importantei sale sociale si personale. Adica acel profesionist care stie ca oricat de bun ai fi intr-un anumit domeniu, inainte de toate, esti om si asta inseamna spiritualitate. Nu vreau sa deviez, nu este cazul, este vorba despre un punct de dimineata ce sta pe buza ploii si vorbeste cu mine in timp ce eu nu ii dau atentie si vorbesc cu blogul revenit pentru perioada asta scurta la statutul de labirint fara adresa. Este vorba de punctul 700 care nu are nimic special, doar ca sunt eu fara coloranti, fara aditivi si fara e-uri. Despre astfel de stari as scrie fara sa pun vreun semn de ortografie ori de punctuatie, iar asta pentru ca stiu ca unele persoane care vad/citesc pe aici au ajuns sa creada ca eu nu stiu gramatica de niciun fel, dar vedeti voi, eu chiar stiu gramatica, e unul din cele foarte foarte foarte putinele lucruri pe care nu am cum sa le uit. Stiu, nu pun diacritice, stiu,  nu corectez niciodata ce scriu, pentru ca e blogul meu si pana acum a placut asa cum a fost, sincer, direct, putin vandut sau putin indoit, dar mereu am fost recunoscator, in scris si in mine, persoanelor care m-au apreciat de la distanta sau de langa mine. De la postul 700 in direct pentru blogu’ lu’ ratzone a fost chiar el.