Binele te ține pur.

Sfârșitul de septembrie mătură covorul de gânduri întins din timp și, parcă, niciodată nu e de ajuns. E un marți acoperit de ploaie. Mă uit și îmi văd toate gândurile cum trec dezbrăcate prin ea. Plouă de câteva ore, am scris dinainte povestea asta, am folosit-o ca îndulcitor pentru cafea, sunt la a doua ceașcă, nu prea mai pun fumul în ceașcă, de fiecare dată când mă gândesc de ce o fac devin instabil, agitat, mă schimb, parcă cineva aruncă foc pe mine, știu care este prețul ei și nu mă risc să îl plătesc. De când am înțeles ca e necesar sa ai sufletul plin ca să poți merge în picioare și de când am învățat cu adevărat cât de mult ai când, de fapt, crezi că ai așa puțin, sunt un alt fel de om, atent, emotiv, mereu mai emotiv, cautând permanent strălucirea din ochii oamenilor care au așa puțin și cărora le e greu să vadă soarele fără să dea norii la o parte.

Sunt, de ceva timp, un om mic cu o dorință mare. Acest om nu vrea casă, nici haine, nici mașină, nici parfumuri, nici bani pentru el, sub nicio formă pentru el. Nu vrea pentru că, deși nu are lucrurile enumerate mai sus, nu crede că îl pot împlini deloc, ba din contră, crede că îl fac să fie gol, să nu mai aibă timp și interes pentru cine este cu adevărat. E ca și cum ai avea o casă mare cu 14 dormitoare mari, cu două paturi în fiecare dintre ele, dar ai dormi tot într-un singur pat, pe care, și țin să subliniez asta, nu ai avea cu cine să îl împarți.

Ploaia continuă să alerge ca o conștiință rece prin magazia veche și întunecoasă din care se aude Lykke Li – Until We Bleed. Pentru prima dată știu cum să fac pentru ca dorința mea, ceea ce mă ține pe linia de plutire, ceea ce-mi dă încredere în toate lucrurile greșite, să se concretizeze, după ce-mi pun la punct ceva chestii pe care le mai am de făcut. Este faptul care mă face să lăcrimez ori de câte ori mai văd câte un caz, câte o familie săracă, câte un copil bătut, fără, casă abandonat, fără școală, fără haine, fără mâncare, îmbrăcat în cerul liber, pradă, cultivând, din păcate, violența ca pe scut și ca pe armă, când oasele i se vor face mai mari și mai rezistente.

Pentru că nu pot altfel dar și pentru că s-au oferit ceva persoane să mă ajute cu sume atunci când voi pleca la drum prin țară, să vă arăt ce nu vedeți la TV, poveștile care nu se spun, sufletele care nu apucă să mai vorbească, sufletele în care plouă ca într-un bazin fără margini, iau un credit nevoi personale, dacă s-ar putea cu suma maximă de 88.000 de lei, cu care nu știu dacă aș face o faptă bună sau o plăcere vinovată, știu că aș face ceea ce trebuie, ceea ce simt, v-aș aduce poveștile mai aproape, v-aș aduce oamenii, așa goi cum sunt, la propriu și la figurat, să-i vedeți, să vi se încremenească pielea pe voi, așa cum se întâmplă și cu mine de fiecare dată când citesc reportajele de pe teleleu sau de pe casajurnalistului, singurele două publicații care fac presă cu adevărat, care fac reportajele exact așa cum sunt, dar totuși fac foarte puține, câteva cazuri pentru că ei există prin donații și burse. Eu pentru asta am făcut jurnalism, să vă aduc poveștile din țara asta, dramele ei, care sunt de fapt situațiile reale, necontaminate, copii bătuți zilnic, zecile de sate cu milioanele de familii care trăiesc fără apă, fără mâncare, fără bani, din alocație, din milă, din cerșit, din munca cu ziua. Vreau să vin cu imagini, cu fotografii cu înregistrări, cu povești reale, pentru că eu condamn vorbele unuia care a spus că suntem societate digitală și că orice copil de șapte ani are smartphone sau tabletă cu acces la internet, eu știu și văd, mai ales, cât de mult îndrugă manipulare.

Vreau să fac reportaje cu copii care nu merg la școala pentru că nu își permit, cu cei care abandonează viața pentru că nu și-o permit, cu tații violenți care își bat familiile cu lanțurile, cu oameni care nu-și cunosc familia, să las imaginile să vă spună câtă distanță e între membrii unei familii, să vedeți clar, pe viu, că nu se cunosc deloc, că nu știu cine sunt copii lor, că nu i-au întrebat dacă au nevoie de ceva, câtă vreme a fost băutură la bar sau în casă, iar când au vrut s-o facă a fost prea târziu. Credeți că sunt cele câteva cazuri de la „În premieră”? Nu, nici vorbă.

Sunt atât de multe, din ce în ce mai multe încât ă a ajuns presa să facă orice doar ca să nu le prezinte, așa cum e normal, că nu fac rating. Nu-mi trebuie rating, nu-mi trebuie nimic, nu vreau nimic material, vreau să îi privesc pe toți acești oameni, să le scriu poveștile, să le dau lucruri dulci și mărunte, curate, mici și importante. Aceste lucruri nu se fac în presă, deci dacă vrei să faci presă, ești pe cont propriu, eu asta fac, aleg singura cale care mă aduce mai aproape de dorința mea, costisitoare, de lungă durată, dar cum eu nu pot fi altul, deci nu-mi pot dori altceva, nici ea nu poate fi alta iar asta înseamnă că așa voi face, depinde doar la ce nivel. Eu sper să acopăr fiecare zonă din țară, sudul mai precis, acolo unde în România, pe care unii o cred digitalizată, oamenii dorm cu bălegarul animalelor lângă casă, acolo unde casa înseamnă chirpici, rafie și cearceaf, unde, de fapt, România e o țară de/din chirpici.

Dacă credeți că demersul meu e unul de bun simț și că vă va aduce satisfacție sufletească, intrați în contact cu AVBS Credit, iar de aici va fi ușor să obțineți fundament pentru dorințele voastre, mai ales că, repet, sunt oameni care m-au susținut de prima dată când am vorbit despre asta, care mi-au spus că au toată încrederea în mine, mai mult în privat decât în public, care ar fi interesați să vadă, să audă, să citească povești reale de la semenii noștri, să le vadă durerea și neputința în ochii și să aibă puterea sî-o privească în drept știind că au făcut ce trebuie atunci când a trebuit. Pentru mine, momentul e destul de aproape, plonjez cu toată mintea, cu toată inima, e tot ceea ce vreau să spun, dincolo de cărți și poezie, după cortina, dincolo de ambalaje, de casă, de bani, de mașină, la final, e tot ceea ce rămâne.

Se aude un vecin la mine la poartă. A venit acum să mă ajute. Eu nu am telefon cu tehnologie așa că el a venit cu al său, cu Android și toate cele necesare, pentru ca să putem calcula, direct de pe telefon, după ce instalăm aplicația, calculator credit și introducem codul unic 1234, creditul de nevoie personale, iar în caz că acest calcul ne iese așa cum trebuie, putem aplica direct de pe telefon, ceea ce pe mine mă cam bate, mă bate așa cum mă bate tehnologia, dar o s-o bat și eu când dorința mea va prinde imagine, sunet și culoare.

Voi pleca la acest drum cu persoana cea extrem de drăgălașă care este încântată de ceea ce i-am propus, vrea să își facă timp pentru asta, crede în proiectul ăsta, crede în mine și în el la un loc și separat, simte, trăiește asta, are sângele cald, are o emoție puternică, înțelege acest pas și-l vom face împreună pentru că așa e normal. În fiecare zi voi vedea și voi auzi povești de viată cum nicio carte, oricât de detaliată și cuprinzătoare ar putea fi, nu poate conține, fiindcă oricând viața bate cartea și filmul la un loc iar eu am dorința de a vă arata asta, de a vă arata exact cum este societatea noastră în acest secol, care este de fapt secolul în care ne aflăm, cât de mult „se implică” autoritățiile care pun doar în buzunarul lor și cât de puțin ajunge pe masa celor mulți, care ne seamănă total, doar că nu au avut mediul și, parțial, cultura de partea lor, sau cât de mult rău face „marketingul” și „public relations” în viața „liberă” a tuturor. E clar că trebuie să-mi spuneți ce ați face cu 88.000 de lei, dacă vi s-ar aproba creditul/dorința. Ați face pentru voi sau pentru alții, și prin intermediul lor, să faceți de fapt pentru voi? O zi bună!

Anunțuri

25 de gânduri despre &8222;Binele te ține pur.&8221;

  1. Nu știu dacă am înțeles bine… Pleci prin țară ca să scrii reportaje despre oameni nefericiți, care trăiesc la limita umanului? O să descoperi, foarte curând, că sunt îngrozitor de mulți cei care nu mai pot fi ajutați sau nu vor să fie ajutați. Nu trebuie să mă crezi. Doar să-ți amintești de asta,când o să/ți iei primul șut, prima ușă trântită în nas, prima înjurătură nasoală.
    Nu-s o babă acrită și egoistă așa cum ai tot dreptul să mă consideri. Am o meserie în care, din păcate, unul din trei pacienți cu care intru în contact prelungit e un subiect de reportaj. Celor mai amărâți și fără de speranță le-am cumpărat nu doar medicamente, atunci când erau bolnavi, dar i-am ajutat cu bani, mâncare, haine, sfaturi. Am făcut asta timp de zece ani. Nu m-am oprit nici când unul mi-a furat telefonul lăsat prea la-ndemână , în timp ce-i puneam în pungă medicamente pentru copil și niște dulciuri, fiindcă era de Moș Nicolae. M-am oprit acum vreo două ierni, când am dat de una singură nămeții din fața farmaciei și au trecut toți pe lângă mine, uitându-se în altă parte. Cireașa: mai pe după amiază a venit unul să mă roage să-i împrumut lopata. N-a mai adus-o nici până în ziua de azi.
    Lumea nu e o mare oală cu ciorbă în care fierbem toți, în mod egal. Lumea e ca un tort stratificat.
    Facerea de bine e pentru cei apropiați și dragi ție. Părinți, rude, prieteni sau necunoscuți de aceeași teapă cu tine. (E și zicala aia: tot omul la teapă și apa la matcă). Oameni din același strat al tortului. Altminteri, facerea de bine e conform altei zicale.

    Ce-aș face eu cu 88 000 de lei? Lei noi? Dacă în vechi înseamnă opsuteobzeci de milioane, nimic. N-am avut niciodată în vedere că aș putea să am o asemenea sumă, brusc. Cred că aș calcula dobânda, m-ar lua cu amețeală și i-aș refuza. Sintagma ”credit pentru nevoi personale” e un eufemism pentru cămătărie nerușinată și-o insultă la adresa bunului simț. Nevoile personale, cu excepția situațiilor de salvat viața – doctori, operații, spitalizare, tratament -. sunt reprezentate de sintagma „întinde-te cât ți-e plapuma!” Nevoile personale se formează după bugetul personal, nu invers.
    Ratzone, tu ești TU, te-ai născut din întâmplare și tot din întâmplare vei muri. Dar între cele două întâmplări ești dator să „lași Timpul să te trăiască”, așa cum zicea Orbul Borges. Nu amesteca straturile tortului, nu încerca să faci salată de boef din el!
    Dacă și după ăst comentariu mă mai primești pe blog, înseamnă că ești un tip remarcabil!

    • dupa comentariul asta, cred, ca o sa va invit la nunta, asta ca sa stiti cu cine vorbiti, iar tot dupa comentariul asta, sigur, va rog sa-mi scrieti pe coperta 4.
      referitor la plapuma reamintesc ca va acopera in mod egal pe toata suprafata comentariului, asa cum s-a mai intamplat cand mi-ati spus si alte lucruri despre care n-am vorbit eu fix in termeni discutiei, am facut-o, insa, cat sa intelegeti punctul de vedere, acelasi cu cel de acum.reamarcabil nu s, sunt ceva acolo, ceva , nu stiu, o substanta, stiu doar ca s diferit

  2. Formularile corecte sunt: AVBS Credit, credit nevoi personale si calculator credit. Cu litere mari si mici, exact cum ti-am scris eu.
    Te rog sa modifici, a fost greseala mea ca nu am specificat in brief. Nu vei fi depunctat! 🙂

  3. Acum am ajuns la tine… visul tau este UNIC. Nimeni n-a scris despre asa ceva. Si recunosc… e un vis nobil, insa eu n-as putea sa fac asa ceva. Nici sa vad cu ochii mei, nici la TV. M-ar consuma prea mult, m-ar durea… Sunt egoista, stiu.

    • e REAL. cand traiesti unde traiesc eu si vezi si citesti o gramada de chestii social, orice alt domeniu e o gluma. si eu sunt sensibil tare si plab=ng cu adevarat la situatiile alea dar si acum cand iti scriu asta imi trec imaginile cu suflete dezbracate, mai ales mici, sub cerul liber, cu urmele loviturilor, nu mai continui. si Visul asta se va face cu credit. Am facut eu credit pentru carti, crezi ca nu o sa fac pentru asta?!
      Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s