Mai aproape de un zâmbet

Bună ziua. Este oarecum o poveste dosită într-un spațiu mărunt al inimii mele. Vorbim atât de mult de povești fericite câteodată încât uităm de a noastră. Uităm, poate, că pe strada noastră soarele apare greu și dispare fără să avem timp să-l vedem. M-am gândit mult la anul acesta care s-a scurs, la cine am fost în el, la cine am fost față de cei care îmi sunt aproape și m-am blocat la relația mea cu tata. Aici este un hop mare, un deal al cărui vârf nu se vede, dar amândoi știm că este acolo. Nu prea îndrăznim să vorbim unul cu altul, nu prea îndrăznim să spunem mai mult decât vorbele de complezență, pe scurt, nu prea vorbim despre noi și nu prea vorbim între noi.

Mai simt câteodată că relația noastră atârnă de un fir de ață peste care ne e frică să călcăm ca nu cumva să-l rupem. Ca și cum viața noastră ar fi o noapte plină și câteodată, unul dintre noi, se trezește să-și mai aprindă o țigară, iar cât timp se aprinde ea, noi vorbim, apoi e iar noapte plină. Știu că între noi lucrurile sunt fără oxigen, nu se prea mișcă, nu transpiră, nu obosesc, nu se bucură, doar există și atât. Mai știu că asta nu a fost și nu va fi niciodată suficient. Sunt pe deplin conștient că ne deschidem foarte greu pentru că semănăm mai mult decât ne-am dori.

La naiba, suntem identici. Știu că ne doare unul de altul, știu că ne gândim mult la binele celuilalt sau la o formă decentă de bine, doar că n-am spus-o niciodată. Nu cred că vom avea curajul ăsta. Cred că încercăm să arătăm asta, să ne ajutăm de la distanță, să (ne) sprijinim, cumva, pe un umăr absent, pe o formă de umăr construită din altceva, nu din carne.

Noi nu ne facem cadouri, nu știu exact de ce, știu că așa e, e dificil și, oarecum, dureros de explicat. Știu că asta nu rezolvă lucrurile, dar cu siguranță e un pas către rezolvare, nu știu, însă, cât de mare, dar nu mai este așa de important, contează să plec în direcția aceasta. De data asta, de acest Crăciun pe care-l voi petrece cu familia, evident, voi încerca să-i fac un cadou de Crăciun, am încredere că se va întâmpla așa, doar e vorba de familie și asta e unul dintre cele mai importante lucruri dintr-o viață de om. N-am spus de multe ori asta în viață, dar cred că acum e timpul, deși el nu va vedea niciodată asta: tatăl meu merită mai mult și mai multe decât îi pot eu oferi vreodată.

Am ales să vă prezint partea asta de poveste fără coloranți, fără îndulcitori, fără metafore, deși eu mă iubesc cu ele, de data asta, le-am lăsat să-și clătească privirea pe geam, și eu mi-am văzut de drumul meu. Am ales să cred în puterea unui cadou de Crăciun cu personalitate ca parte din distanța pe care o avem de parcurs și pe care o conștientizăm acum, de care nu ne ascundem și față de care nu ne ascundem. O zi bună.

2 gânduri despre &8222;Mai aproape de un zâmbet&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s