Bună seara. AM două ore de când mă uit la pagina asta goală, știu că am idei, dar le-am refuzat, nu mai vreau să scriu din imaginație, prefer s-o fac din realitate. E mai bine așa pentru că e foarte greu de transpus starea mea și apoi mă consum pentru că nu știu pe cine ar interesa. Mai bine ar fi fost să nu mai scriu, dar face parte din starea mea, din încercarea mea de terapie.
Unul dintre cele mai grave lucruri este să-ți dorești lucruri. Cel mai grav dintre toate lucrurile este să-ți dorești lucruri pe care nu le vei avea, adică să-ți dorești o șansă reală la o viață decentă. Atât și nimic mai mult. De ce e așa greu să ai o șansă decentă în manifestul asta fără nume și fără scop de zi cu zi?
Aș vrea atât de mult să mai scriu dar e prea multă sărăcie în mine ca să mai pot face asta. Se pare că asta va învinge până la urmă. Se pare că a învins.
P.S. Cel mai frumos gând de astăzi: tartă cu mere. Noapte bună
Radu 
Hei, ai căzut în butoiul cu melancolie?
Depresia e starea specifică a poeților. Mă rog, a artiștilor, în general.
Treci imediat la scris! 🙂
aoleu, ati cu mama?
asta e eprimarea ei, va jur : butoiul cu melancolie
trec, de trecut, clasa n-o trec
Ba o treci! Clasa. Gândește-te că ai timp încă 25 de ani să treci clasa, față de mine.
Nu te zorește nimeni.
Poate nu trebuia să fac discuția asta publică, Ratzone, dar, atât cât de eliptic pot să te întreb, ca să nu ajungem la lucruri foarte personale, te întreb: ai putea să trăiești restul vieții tale cu părerea de rău că LUMEA nu te știe de poet? Răspunsul e, evident, NU. Pe urmă vine o vreme când se dovedește că tata – al meu, motto la NONO – avea dreptate: ”Viața merită trăită fie și numai din curiozitate.” Și când te resemnezi și te relaxezi pe chestia asta, probabil că începi să fii orice vrei tu, pe bune. Poet. Blogger. Brutar. Macaragiu.
Important e să nu trăiești cu frustrarea că tu, de fapt, erai altceva. Fiindcă toate belelele vin din faptul că până și actorul care duce tava crede că în altă realitate ar fi fost regizor.
E pe muchie de cuțit ce ți-am spus. E oarecum normal s-o iei ca pe-un picior în fund. Dar eu tocmai te-am făcut părtaș la ceea ce trăiesc și, spune-mi și mie, câți oameni și-ar auto-administra un șut în cur, de bunăvoie și nesiliți de nimeni?!
EU SI CU TINE cred că suntem singurii care ne dăm constant câte un picior în fund.
observația e corectă, trăiesc cu frustrarea că sunt altcineva.
important e că percepi exact ce am spus.
eu m-am resemnat demult. încerc să găsesc o cale să nu-mi mai doresc
frustrarea ca tu, de fapt, oricare ‘ tu’, esti altceva poate functiona si ca o complacere. uneori, mai mult placere, eventual dot com. incertitudinea ca nu ai atins potentialul maxim se lafaie in conditonalul optativ perfect. un fel de as fi putut fi poet, regizor, dar sunt macaragiu, brutar. la o adica motivele nici nu mai importa. e varianta dulce a amagirii unui ratat, care, de fapt, e doar un om obisnuit. nu toti au geniu.
cand te relaxezi, da… atunci, te faci cofetar :). si nu pt. ca nu ti mai pasa, ci pt. ca , in sfarsit, poti inghiti si o infrangere cu zambetul pe buze.
daca ti poti aproxima, cu marja mare de eroare, valentele , cel mai dificil iti este sa esuezi din motive adiacente, peste care nu vei putea trece niciodata.
fain comment., Renata si spor la suturi in continuare. 🙂
Şi mie mi se întâmplă să îmi doresc asta… dar scrisul revine de fiecare dată!
stiu si eu ce sa zic
folosesc cliseul Ș doar timpul va spune
Ei bine, sunt convinsă că rețeta funcționează, măcar pentru CELĂLALT. (asta se trage din EU ȘI CU TINE)…
Să presupunem că a fi ȘI altcineva nu e un ghinion, e o favoare. Milioane de oameni nici nu știu cine sunt, alte milioane nu-și pun probleme existențiale fiindcă sunt ori prea bogați, ori prea săraci, ori prea săraci cu duhul. Alte câteva milioane respiră ușurați: au stabilit că sunt exact ce și-au dorit și trăiesc făcând lucruri care duc lumea înainte. Copii. Mâncare. Politică. Bani. Dar există încă o grămadă de inși, neînregimentați în tiparele astea dar care le transgresează permanent și sunt bogați, săraci, deștepți, cretini, cu sau fără copii, cu sau fără animal de companie și trăiesc întrebându-se dacă nu cumva joacă în alt film.
Dezavantajul lor e că, în timp ce toate celelalte milioane de semeni tocmai trăiesc, ăștia stau la mantinelă, își iau pulsul și se gândesc că ei nu sunt ei. Totuși, dacă însumezi toate milioanele pomenite, ajungi la cele câteva miliarde ale planetei și realizeci că, de fapt, nici nu contează din care milionime faci parte, atâta vreme cât pământul se învrârtește.
Ți-am zis povestea asta fiindcă îmi căutam un pretezt să mi-o repet mie. 🙂
am citi de 5 ori comm asta, am ezitat să zic ceva dar nu e de zis, e cazul să îmi arăt mie dacă am învățat ceva, dacă nu, mai e nevoie de un pretext din asta, cam de două ori pe zi
a scrie ca forma de terapie inseamna a transforma logoree, care e un simptom, in graforee, care inseamna creatie de multe ori. vezi dara, un fapt poate determina o capodopera, in timp ce acelasi fapt, in alta paradigma, poate crea impresia unei boli psihice :). de aceea nu imi e rusine sa spun ca sunt nebun 🙂
eu sunt nebun in paradigma actuala si tot nebun, dar alfel de nebun in alta paradigma, am recunoscut mereu, imi accept conditia
iti multumesc pentru reactia asta
ca sa continui ideea, nebunia, in ultimul timp, este banuita ca fiind o forma superioara de inteligenta, asa cum dragostea a trecut la boli psihice-> de vreo 3 ani. suntem in pericolul de a ne pierde mintile, desi deja suntem banuiti ca fiind locuitori in cetatea dementei 🙂 si desi oricum suntem banuiti de nebunie :).
meriti un felinar.
cauta-ti menirea 🙂 esti sigur ca ai gasit-o?
nu am. ce dumnezeului sa mai caut
Cum asa, nu ai? trebuie sa ai. Poate ca nu ai gasit-o inca…? 🙂
nuuu, absolut NU, la mine NUU