Mergi la muncă pentru familie?

E noapte. Asta e în loc de introducere. Când am venit astăzi și am ajuns mai departe decât aveam nevoie, căci m-a lăsat într-un loc pe care l-am găsit ca fiind foarte departe de casa mea de București, m-am gândit la motivul pentru care merg oamenii la muncă sau pentru care își duc ei viața asta în spate. Vorbesc aici despre oamenii care nu au o pasiune, nu au un scop în viață, care nu vor să ajungă undeva pentru că, în general, ei nici nu au fost plecați vreodată de acasă, despre oamenii care nu mai luptă și, totuși, se trezesc în fiecare dimineață și merg acolo au jurat credință pentru profitul unui patron și pentru profitul statului.

Sunt oameni care nici măcar pensia nu o mai așteaptă pentru că nu mai cred că va ajunge la ei. Și, oricum, până va fi să vină, ei vor fi demult îngropați. Sunt oameni care au viața în două coloane: muncă și casă. Dar ce au acasă de muncesc doar pentru asta? Au o familie care înseamnă totul. Da, e onorant să crezi asta, e nobil, e important, e un sentiment curajos. Dar e oare de ajuns doar asta? Adică trebuie să mai vrei ceva pe lângă asta, trebuie să mai ai o pasiune, trebuie să mai investești în ceva, trebuie să aștepți sfârșitul săptămânii cu inima caldă pentru a merge undeva, pentru a vedea ceva, pentru a citi anumite cărți, pentru a găti o mâncare, pentru a alerga, pentru a urî lumea din jur.

Dar prea mulți nu fac nimic din astea, de ce nu fac, de ce nu se trezesc și pentru altceva, ce caută ei aici, ce lasă ei după ce nu vor fi pe acest pământ, de ce nu se gândesc de acum la asta? Știu că e mai ușor să citiți lucruri simple dar acum tema asta chiar merită timp de gândire și merită să vă facă să îi cunoașteți pe cei din jur. Nu să îi cunoașteți mai bine, pentru că asta e fals. E așa pentru că de fapt nu îi cunoșteați, doar era mai lesne să credeți asta.

Îi vedem în fiecare zi și totuși nu ne întrebăm ce este cu ei. Oare nu face asta din noi niște oameni nepăsători și cinci, exact cum îi criticăm pe ceilalți că sunt pe binecunoscutul sistem: majoritatea românilor cred despre majoritatea că sunt proști. V-am invitat la discuție, căci asta e blogul, despre asta este el și aici a fost mereu așa. Cu bine.

Cum să refuzi un advertorial?

Bună ziua. Eu nu mai am așa mult timp, dar asta o știați deja. Și nu e despre asta, e despre cum să crezi că ceea ce scrii merită mai mult. Da, merită. Deci primești o propunere de a scrie un articol de promovare. Dar zici că tu ai idee despre ce este vorba și nu mai vrei așa, că nu mai stai bine cu timpul și te gândești la alte chestii. Da, știu, ar mai fi noaptea, dar chiar și ea e neîncăpătoare.

Apoi zici că vrei să primești linkul respectiv pe blogul tău și pentru asta, ca și pentru articolul plătit, ceri un preț, mama lui de preț de doi lei și restul bomboane. E o vorbă așa, nu întrebați. Îl faci pe om să înțeleagă că ai idee cu ce se mănâncă blestemata construcție de autoritate de pagină, adică forța ei pe cântarul Google, ai idee ce mama naiba se va întâmpla cu linkul de la tine, ca și cu alte linkurile puse la alții ca tine, care, să fim sinceri, nu au idee cum merge chestia asta, dar manifestă poziție și interes. În fine, ideea este că nici eu nu am habar în mod total, dar nu-mi mai vând timpul și cuvintele și imaginația pe degeaba. Bun. Eu îi propun un preț pe fiecare lună în care linkul apare la mine pe blog. El îmi spune că vrea articol, dar că, paradoxal, mi-l plătește într-un mod de rahat, pentru că atât valorează.

Întrebare: De ce vrei ceva atât de mult dacă îmi dovedești că pentru tine valorează atât de puțin. E cazul să mai învățăm câte ceva. Concluzia articolului este că trebuie să avem habar de capul nostru când acceptăm sau refuzăm un material.

Articolul la care dai share nu te face parte din subiect

Bună seara. Vin acum cu o problemă foarte gravă pe care mulți nu o văd pentru că nu au neobrăzarea de a crede că social media content asta e despre bani. Da, vă rog, aveți impertinența să credeți că este despre bani pentru că este. Dacă îi spui cuiva că pe baza share-ului său, X sau Y a făcut suma de X plus Y, îți râde în față sau te crede prost, ceea ce, până la un moment dat, e plauzibil. Vreau să scriu acum un lucru îngrijorător: Articolul la care dai share nu te face parte din subiect. Și nici nu îl face pe X sau Y să îi placă fața ta. X sau Y se va folosi doar de numărul oamenilor care dau share. Atât.

De ce? Pentru că are nevoie să creadă că oamenii așteaptă articolul său ca pe un adevăr general sau știe că oamenii se simt parte din ceea ce se scrie și ceea ce se aude în târg dacă pun articolul scris de el pe facebook-ul propriu sau dacă stau cu F5 pe blogul sau siteul său în căutare de cuvinte adevărate sau de reclame mascate. Dacă ai sharuit ceva, nu înseamnă că ești prieten cu omul care a scris-o, nu înseamnă că știi mai multe despre el, nu înseamnă că faci parte din familia lui.

Ai dat share pentru că te-ai simțit apropiat sau pentru că ai rezonat cu ideea sa sau pentru că vrei sa pari dintr-un anumit cerc social și ai nevoie de dovezi pe care, ca un amator de provincie ce te găsești, ți le fabrici singur din dorința de a-i minți pe ceilalți. Nu uita că ceilalți știu asta și pentru dorința ta de a fabrica dovezi, ei au venit cu noutatea de a face bani chiar și din asta. Nu uita că această susținere a ta, de fapt, nu contează decât la statistică și ceea ce spun eu o spune, paradoxal, statistica plus realitatea și tot ceea ce am văzut eu până acum.

Nu, nu știți mai mult dacă îl sharuiți pe PRO TV sau dacă o sharuiți pe Andreea Esca. Nu o să vă spună în privat care este salariul său și nici măcar nu o să vă invite la o emisiune la radio. Știți de ce? Pentru că nu contați și nu ați contat și când o să vă dați seama, ea deja va fi făcut o mulțime de bani pe seama dumnevoastră. Știți de ce eu vă spun adevărul? Pentru că eu nu am nimic de câștigat, eu nu sunt persoana care să conteze, eu nu mai am decât sinceritatea față de dumneavoastră. Cu bine.

Plata se face prin Bitcoin

Bună seara. Se întâmplă o chestie care ar putea fi explicată prin faptul că există oameni care se gândesc la viitor și că el, viitorul, chiar este făcut don oameni care se schimbă din mers și se schimbă din mers. Chestia este că oamenii inteligenți nu vorbesc despre alții la caterincă, ci vorbesc despre ceea ce fac alții pentru ca lumea să meargă. Acum vreau să vă spun cât de ruptă este România. În România oamenii folosesc foarte mult animalele pentru transport și munci agricole. Pe de altă parte, România este a doua țară din Europa care folosește moneda Bitcoin.

Atenție. Bitcoin este acceptat în foarte multe locuri deja, se poate plăti cu el în foarte multe locuri, se poate tranzacționa, se poate cumpăra, se poate vinde, dar, de fapt, nu există. Aici este chestia. Dacă nu există în realitate, nu-l poți impozita. Dacă nu-l poți impozita, ca stat, ai o problemă. Adică e cazul să recunoști că la o chestie cineva a gândit în perspectivă și ți-a dat foarte mult de furcă. Dar deocamdată este de furcă în SUA. Dacă cineva o să spună că asta este o răzbunare împotriva băncilor și că acceptarea ei în toate statele cu putere economică mare și foarte mare, eu o s-o iau ca pe o reacție pertinentă.

Nu vă spun despre forma lor sau despre valoarea lor din acest moment pentru că bitcoin nu are o formă standard și valoarea lui crește și scade foarte mult într-un interval scurt, dar mai ales imprevizibil, în funcție de numărul celor care se apucă de minerit, activitatea care duce la găsirea de bitcoin prin rezolvarea unor ecuații matematice al căror grad de dificultate se intensifică pe măsură ce rămân mai puțini bitcoini pe planetă, dar vă spun, în schimb, că nu poate fi urmărit sau mai pe înțelesul nostru, lucrurile neortodoxe făcute prin această monedă electronică nu pot fi depistate, ceea ce, poate pune un semn de întrebare la fel cum o poate face și afirmația că țara noastră permite plata cu bitcoin în foarte mule locuri.

Asta arată că mulți români văd asta ca pe o investiție de viitor și că au în plan să facă din evoluția acestei monede inedite un  mod de a se opune băncilor, taxelor și impozitelor. Doar că, se pare, încep tot mai mulți să se lupte pentru a găsi bitcoini și să investească în calculatoare sau să folosească mai multe componente de la mai multe calculatoare deodată pentru a face față în acest război subteran cu implicații din ce în ce mai vizibile la suprafață.

V-am lăsat pe parcursul articolului locuri de unde vă puteți informa pentru că eu nu fac copiere de materiale aici, fac doar un articol prin care vă notific cum că moneda asta nedetectabilă este intrată în competiția monetară. Și da, e musai să scrieți dacă și ce mai știți de bitcoin și ce aveți de obiectat la ce am spus eu. Dacă aveți ceva de apreciat, ar fi și mai frumos. Cu bine.

O mâna de ajutor

Bun să vă fie ajutorul. În ultimele zile am fost ocupat să-mi fie frică, să-mi bată inima mai tare, să mă dau cu capul de pereți să… . Și pentru ce? Pentru că nu am înțeles că eu sunt un om care merită doar asta. Am vrut să fac atât de multe și n-am făcut nimic, pentru că am crezut în lucruri mari și eu n-am luat nici măcar probele. E dureros, mai ales dacă ai carnea amară, mai ales dacă ai, cu fiecare zi, mai puține opțiuni și mult mai multe incertitudini.

De fapt, existența asta sau simulacrul acesta oribil este format din incertitudini. Ele arată ca niște pietre mici și tari care lovesc continuu și își schimbă mereu poziția din care o fac. Da, ele se asigură că nu uiți. Cum ai putea să uiți? Și afară și în tine plouă cu pietre de mărimea unui gând negru. Acum mi-aș zice că toate gândurile sunt negre și că au fost așa doar când a fost pauză și despre pauză am un poem pe facebook și da, veți face legătura.

Am mai înțeles că o să rămân mereu cu problemele mele și că asta îmi va afecta modul cum lucrez și cum gândesc. De fapt eu nu fac niciuna din ele, mă târăsc ca un muribund într-un desert și tot ce mai am de făcut este să-mi dau seama unde este deșertul.

Eu vă dau mereu bucăți din mine, chestii pe care mi le repet mereu în cap. Reformulez: chestii cu care mă înjur constant în minte. Nu, nu sunt eu. Sunt doar demoni. Demonii sunt înăuntru și se joacă-n liniște

Cum să crești un copil cu 42 de lei

Da, dimineața asta m-a încins un pic. Aleșii neamului au refuzat propunerea legislativă de a crește alocația de la 42 de lei lunar la 200 de lei. Chiar așa: cum să crești un copil cu 42 de lei? Oare îți ajung măcar două zile acești bani pentru a crește un copil? Se vede mai clar ca niciodată că nu vor să mai existăm deloc.

Cu toate că se alocă mult mai mulţi bani pentru un maidanez, 70 de lei pe lună, sau unui infractor, 2.700 de lei lunar, pentru 3,5 milioane de copii nu se găsesc bani la Guvern!”, spune un senator al PNL, citat de Libertatea. Mai vreau să adaug și aici ceea ce am punctat pe facebook și anume că presa nu scrie despre acest subiect, deopotrivă sensibil și îngrijorător, creator de nervi și de nevoi. În schimb punctează Libertatea care nu are fond de dezbatere în acest sens.

O face și eu de acest gest sunt plăcut impresionat. Gândesc că toate publicațiile care, în aparență, afirmă că informează în vreun fel publicul român ar fi trebuit să scrie dracului măcar o fraza sau două pe acest subiect, dacă, din greșeală, cineva le aducea această, se pare, informație de coș de gunoi.

Apoi că gândesc că și 200 de lei pe lună să crești un copil e puțin rău. Cum să te descurci cu banii ăștia? Din ce să mâncare, să alimente, să controale la doctor, să medicamente, să mâncare, să vitamine. Valoarea unei vieți pe care aleșii neamului ne-o găsesc este fix de 42 de lei pe cap de om. Punct.