Marton intrerupt

Stii, eu alergam…

Incetineam pulsul planetei grabindu-l pe al meu

Si inspiram muzica galopului in piept

Iar liniile paralele imi dadeau cheia de la diagonale

Cuprindeam valurile nebuniei reale in avantarile bratelor

Precum transpui lumea prin simple rotatii

La fiecare curba ma eliberam de veninoasa sageata

Plantata in suflet de lumina in ochii ametita

Dar cresean pasul

Fiindca pe margine glasuri soptite ma hraneau

Stii, eu nu mai alerg…

Nu mai sunt copil

Imi privesc corpul si vad cicatricile copilariei infipte adanc. Sunt transformarile, sunt pietrele de care am tot fugit. Incotro… nu stiu!  Acum nu mai este nevoie sa-mi spuna nimic, fiindca am inteles cat de departe am reusit sa alerg. Sper totusi sa mai stam la o tigara intr-o noiembrie imbracata sumar. Pana atunci, va las sa ascultati povestea: