sa nu dati click, nu are rost…

stii cand vrei dar sa ramai fara lumina ca ca sa poti vedea singur un drum pe care singur te lupti sa mergi singur… e drumul de sfarsit al celor sapte fluturi care zboara egal pe deasupra ta si niciunul nu vrea sa mai ramana si macar unul ti-ar fi necesar si suficent pentru a da urmatoarea pagina… este exact ce nu pot sa fac acum, sa dau pagina cand trebuie sa inchid un capitol… eu stiu ca trebuie dar nimeni altcineva nu stie asta. acum regret si mai mult asta fiindca m-am chinuit teribil sa ma scot din ocean doar cu hainele putin umede; in final, e greu sa stii pe unde sa mergi cand e un mers imprumutat…pasi-si-umbre

nimicul se scurge???

… e greu sa vad acum cand geamul e aproape acoperit de furtuna, dar nici nu am pretins ca ea ma poate incurca vreodata, fiindca, in fond, ce imi putea face incat sa ma tarasca afara din universul care se confunda cu mocirla.  si sunt atatea fraze care devin cenusa doar pentru ca sunt rulate de caractere nepotrivite, ceea ce face ca intre mine si ele sa fie doar o nepotrivire de caractere, iar de aici pana sa consider ca asta e un nimic care se scurge in neant nu mai e aproape nimic…

Care eu?!?

Sunt un străin în propria mea viață

Un robot într-o lume sensibilă

Poate invers…

Poate rotațiile viselor trecute

Erau cele ce se vor năpusti asupra mea

Îmi vor pune arma la tâmplă

Dar nu vor trage

Pentru că sunt gândurile mele într-o altă carcasă

Iar dacă trag, în cine trag?

Dacă imaginea care soarbe cafeaua

Pe drumul unui surâs de țigară

Este altă ființă preschimbată de premonițiile mele

Poate ceașca de cafea era decorul

În care ascultam cum trece o viață

Și nu știam dacă să beau sau nu.

Viață mea e străină

La fel cum sunt eu de aroma cafelei.

Parte a seriei „Life in pictures”, gazduita de Costin. Alti parteneri:

1,