povestea zilelor care nu se opresc

in fiecare zi cand inchid imi doresc ca inchiderea sa fie finala, imi doresc ca o alta nenorocita de zi sa stea in banca ei si sa nu mai vina peste mine. insa de fiecare data ma ingroapa la fel. nicio sansa de a iesi nu imi lasa. acum parca mai mult ca niciodata. nu cred ca ziua se masoara in ore. cred ca ziua se masoara in durere. cred ca ca durerea ma imbolnaveste continuu. a disparut culoarea. a disparut puterea de a accepta. acceptarea tine de favorizarea unor aspecte in detrimentul altora, adica de acceptarea contiunitatii in detrimentul renuntarii imediate. ziua a devenit o renuntare treptata la continuitate. acceptarea continuitatii e o boala din care se moare. cred ca viata nu mai e pentru oricine…

quid pro quo

…oamenii nu spun niciodata ceea ce simt. prezent. oamenii nu stiau cum sa nu spuna, aproape mereu, ceea ce simteau. inceput-trecut. fara sacrificiu nu exista oameni. cu sacrificiu continuu se pot mentine. insusirea de a fi om redata prin natura sa este proprie denumirii sale. omul nu are pauza daca isi asuma cu responsabilitate trasatura definitorie. asa vad eu. dar eu sunt in alta lume. stiu asta, pentru ca mi se spune des… eu caut, insa, ceva care nu accepte niciun fel de schimb. caut macar o dovada…caut dovada ca nu trebuie sa se infaptuiasca  o crima pentru ca o viata sa-si poata urma cursul…quid pro quo