Nu, n-am sa ma refer la viata. Ea mi-a dat atatia pumni incat acum nu stiu daca vorbesc sau nu cu voi. Poate ca asta inseamna sa vrei, poate ca asta patesc cei care cred. Poate ca asta patesc cei care fac compromisuri fara sa le inteleaga in totalitate. Asta presupune doar ca le accepta si nimic mai mult. Acceptarea nu tine si nici n-a tinut niciodata de fiinta noastra, ea tine doar de asumarea riscului. Sunt multe fiinte care traiesc ingropate. Sunt multe fiinte care nu cunosc termenul: „”bucurie”. Sunt multe fiinte care traiesc imprumutat, si aici ma incadrez si eu. Vreau sa folosesc termenul „existenta” pentru ca ceea ce numim „viata”, nu e nici pe departe asa. Exista doar iluzia de viata alimentata de o falsitate autentica, manifestata in termeni populari prin cuvantul: „speranta” Pe ea, pe aceasta speranta eu as numi-o amintire. Cred ca asta e toata valoarea ei. Copilaria e starea de inconstienta. E starea de dulce reverie. Ea dureaza prea mult si totusi, niciodata nu suntem pregatiti. Dar ne mintim. Mult. Foarte mult. Ne jucam viata in inconstienta zambitoare a existentei, iar acum ne joaca existenta lipsa zambetelor. Se leaga atat de multe cand nu am facut ceea ce trebuie. Am spus mereu ca daca nu faci ceea ce trebuie, vei muri din ceea ce nu trebuie. Cred ca jocurile copilariei, oricare ar fi ele, au un numitor comun: zambetul!!! Jocurile vietii de adult cred ca sunt reprezentate de lipsa zambetului. M-am gandit si la adolescenta matura, la implicatiile ei, la modul cum ne controleaza apoi, si am ajuns sa cred ca este o adevarata scoala de lupta, unde unii reusesc si foarte multi nu. Eu sunt o drama, una care a vrut si n-a reusit nimic, care si-a dozat prost toate incercarile de a reusi. Eu scriu. Eu scriu prost. Asta e pedeapsa mea. Am in cap urmatorul vers: „Eu sunt un caz fericit ratacit printre mii de drame” Existenta unui adult este un bun de consum pentru cine poate sa profite de asta, existenta unui adult este o forma de sclavie, sintagma de care ne tot ferim. De ce ne ferim? De ce ne mintim? Cred ca viata se termina atunci cand incepe existenta, care nici nu stiu daca ne apartine sau nu, cred ca viata se termina atunci cand urzeala zambetelor incepe sa nu mai fie involuntara, gratuita sau neprogramata. Intram intr-un circuit inchis si iesim doar cand murim. Existenta este o lupta dinainte pierduta si oricine nu crede asta, ar trebui sa incerce sa priveasca dincolo de ignoranta si de trufie. Jocul care apare acum este cel in care ne calculam existenta pe zile, lupta asta surda dusa pe un teritoriu necunoscut, cu personaje necunoscute, cu arme de care n-au avut parte pana acum si cu care trebuie sa realizam actiuni pe care nu ni le-am putut imagina, intocmai ca in „Jocurile Foamei”.
Poate ca a exista este cel mai mare pret pe care trebuie sa il platim si facem asta in fiecare secunda, cu fiecare picatura de sudoare, cu fiecare boala pe care n-o tratam. cu fiecare dorinta pe care nu ne-o indeplinim. Sa fii copil inseamna libertate, lucruri marunte si momente ireversibile. Sa devii adult este cel mai cumplit lucru, pentru ca nu faci decat sa iti astepti moartea care nu mai vine. Dramele despre care va vorbeam sunt ale celor care nu au putut sa fie nici macar copii, si sunt multi, va jur ca sunt. Ii vad in fiecare zi, ii vedeti si voi, poate ca ii ignorati sau nu. Viata nu este pentru cine se pregateste, doar pentru cine se nimereste. Aici este vorba de un concurs de factori. E plictisitor. Si e foarte tarziu. Sunt un caz fericit pentru ca eu am avut copilarie, jocuri, am batut drumurile, am sfidat putin viata. Cred ca atunci am trait. Vor bate curand 24 de clopote deasupra mea si mi-am promis ca n-o sa se intample asta, dar se pare ca se va intampla. Vreau ca toti sa stie ce sa faca cu existenta lor, si mai ales cand trebuie sa faca ceva. Daca nu, veti ajunge ca mine, si va spun ca veti regreta. Don’t try this at home!!!
P.S. Acest articol a fost scris pentru Superblog 2013
Radu 