emotie
[…] Scrisoarea. (fragment)
Fragmente. Aproape cenusa. In camera din spate, niste bucatele de cutii putrede ii conturau puternic aceasta impresie. Pregnantul miros de vechi contribuia din plin la ceata care apasa, acum si mai mult, privirea moarta a tinerei. Se intorsese aici, in casa care o leaga de mama sa, prin spirit si credinta, caci atingerile nu s-au petrecut niciodata. Doar si-au scris. Au facut-o, dar pana si din randurile paginilor pe care le saruta cu inflacarare inainte de a i le trimite mamei sale, se desprindeau reminescentele unei iubiri ce nu vazuse niciodata lumina. Secundele reci si zgomotul surd al podelei coapte ii perturbau pacea interioara. Cauta fire din viata mamei sale printre centimetri de praf si mucegai, printre prezent si trecut, prin contemplarea abisala a sentimentelor ascunse atata amar de timp in locuinta persoanei fata de care a fost intotdeauna de gheata. Ametea. Tinea o cutie mica in mana si simtea o emotie rar intalnita. S-a temut de ce este acolo, chiar daca nu putea sa fie ceva care sa-i tulbure si mai mult fiinta, prinsa in gratii de otel ce se tot strangeau. Pentru o clipa a confundat teama cu frigul. Haina aruncata intr-un colt capatase deja amorteala specifica camerei si acum parea rece, parea sa ii refuze corpul, parea de acolo. Cand a imbracat-o ii venea larga, distanta si nu-si mai avea rostul. A abandonat-o. Corpul dezbracat si-l stranse teribil intre maini. Se rezema de perete cu privirea atintita la cutia aruncata mai devreme, ca pe un rau necesar, intr-o incapere unde poposise cu sperante si dorinte si acum se dezumflasera. Se facuse in coltul acela si mai mica decat era insasi fiinta ei napadita de semne de intrebare, statornic postate in imaginatia-i slabita, avand tendinta de a se inmulti direct proportional cu fractiunile de timp inutil derulate in tentativa de reconstructie a unor imagini ireale. Ce nevoie de aroma fierbinte a unei cafele simtea! Vroia sa fie sedusa de acea aroma si sa intre in temperatura ridicata pe care momentele de acest gen i-o injectau sub stratul de piele incruntat. Dupa toate cercetarile ei si sumele platite pentru a afla aceasta locuinta roasa de soare, isi dadea seama ca legatura asta e chiar imposibila, ca dorinta de a pastra vie amintirea celei care a aruncat-o in acest desert, se consuma precum o lumanare expusa vantului napraznic. Sterse incet cu o batista consumul fiintei de pe fata-i plecata. Greutatea acelui consum facu ca acele semne de intrebare sa -si exercite din nou dreptul la replica. Vibratie. Vibratie. Vibratie.
– Alo?!
-Buna. Sunt eu, Anca! Mi-am facut griji pentru tine. Unde esti?
-Ah, tu erai. Uite, sunt la un interviu pentru job. Nu pot vorbi acum.
-Bine, astept un semnal apoi.
A apasat instantaneu butonul de inchidere al telefonului. Nu putea sa creada cu ce usurinta si-a mintit prietena. Asta era semnul ca in locul acesta pana si aerul,gretos de altfel, era o arma letala impotriva ei. A mintit. De nevoie sau de teama. Desi ascunse foarte bine asta fata de Anca, acum se afla vinovata in fata atitudinii sale. Trebuia sa se intoarca cat mai repede. Totusi cutia aceea ramasese necercetata. A inchis ochii, a pus degetele-i tematoare pe marginea de sus si a impins. Nu s-a intamplat nimic, niciun sunet, nicio intepatura, asa ca a deschis ochii. Inauntru o pagina de ziar impaturita meticulos plina de rugina anilor. A ridicat-o sa o vada mai indeaproape. Ziarul era din 1984. Asta se vedea, cu greu, dar se vedea, fiindca era scris ingrosat. O poza cu un barbat maruntel si saracacios imbracat se putea observa,tot cu greu, in stanga paginii. Si-a dat seama ca era rubrica lui acolo, fiindca, dupa cateva minute de stat cu pagina in zvarcolirea razeleor zburdalnice, a descifrat si titulul: Scrisoarea mea!
-va urma-
Radu 