Dezgust.

Zilele trecute m-a întrebat cineva dacă mă gândesc vreodată la cum ar fi să omor un om. Ei bine, nu mi-am adresat niciodată întrebarea asta. Nu conștient, poate. Dar acum, tot ce pot să spun este că sunt cineva pe care moartea îl dezgustă. Mă dezgustă moartea de om. Mă dezgustă până în fiecare nerv și celulă, până în rămășițele sufletului; mă îngrețoșează și mă face să vomit, să mă răsucesc ca un vierme posedat; mă transformă în ceva  ce nu vreau să fiu; mă face să devin un monstru, unul îngrozit de tot ceea ce există în jurul și în mintea sa.

Moartea… mă dezgustă. Moartea te transformă într-un animal, atunci când vine vorba să lupți pentru viața ta. Și da, poate că ăla ar fi singurul moment în care aș omorî, pentru a rămâne viață.

Dar să vrei să iei viața unui om doar așa, pentru că ți se scoală ție? Ha… ha ha… da, sigur, cum să nu. Unii spun că asta oferă plăcere, să vezi cum viața părăsește trupul; spun că îți hrănește amorul propriu, că te înalță pe culmi nebănuite, că te desăvârșește. Asta e împlinirea? Prin asta devii împlinit, prin a-i omorî pe alții cu sânge rece, fără motive, doar din pură plăcere (și chiar cu motive)? Asta e… ce e asta, dacă nu cel mai degradant lucru din întreg universul? Cât de cretin și de psihopat să fii să vrei să omori pe cineva, doar așa, că ți-a tăiat calea pe stradă, că te-a îmbrâncit din greșeală în metrou, că a primit ceva mai bun decât tine? Cât de sărit de pe șine să fii să îi dorești cuiva moartea? Cât… ?

Anumite persoane cred că prin asta ajungi să experimentezi ceva sublim. Da, vezi să nu. Nu experimentezi absolut nimic, doar te înjosești, îți mânjești conștiința, îți zdruncini creierul, o iei razna mai rău! Și acum o să întrebați că de unde știu, dacă n-am încercat? O simt. O simt în toată ființa și numai când mă gândesc la moarte îmi vine să scuip cu repulsie în toate părțile, doar ca să scap de sentimentul de groază.

Nu e om cel care omoară, doar pentru că poate. Nu e nici măcar animal. Nu e nici măcar o mizerie minusculă sub o unghie, ci e un nimic, nici măcar nu există. Existența lui e nulă, invalidă. Nu e nici măcar o ființă infectă, e doar un nimic. Iar nimicul nu există, de aia e nimic.

Nu mă pot proclama ființă umană, mă asemăn mai mult unui monstru, sau… ca să fie mai estetic… sunt un „om” cu sufletul desfigurat, dar încă exist. Și voi exista mereu, pentru că nu-mi voi dori niciodată să ucid, iar asta o spun cu luciditate. Doar în cazul în care o să rămân fără rațiune voi fi în stare să afirm o asemenea stupizenie: că vreau să ucid din pură plăcere/sadism; doar în cazul în care o să devin din om ne-om; doar în cazul în care mă voi spulbera în neant buzele și limba unui trup fără viață interioară vor putea afirma una ca asta. Până atunci însă, niciodată.