O mâna de ajutor

Bun să vă fie ajutorul. În ultimele zile am fost ocupat să-mi fie frică, să-mi bată inima mai tare, să mă dau cu capul de pereți să… . Și pentru ce? Pentru că nu am înțeles că eu sunt un om care merită doar asta. Am vrut să fac atât de multe și n-am făcut nimic, pentru că am crezut în lucruri mari și eu n-am luat nici măcar probele. E dureros, mai ales dacă ai carnea amară, mai ales dacă ai, cu fiecare zi, mai puține opțiuni și mult mai multe incertitudini.

De fapt, existența asta sau simulacrul acesta oribil este format din incertitudini. Ele arată ca niște pietre mici și tari care lovesc continuu și își schimbă mereu poziția din care o fac. Da, ele se asigură că nu uiți. Cum ai putea să uiți? Și afară și în tine plouă cu pietre de mărimea unui gând negru. Acum mi-aș zice că toate gândurile sunt negre și că au fost așa doar când a fost pauză și despre pauză am un poem pe facebook și da, veți face legătura.

Am mai înțeles că o să rămân mereu cu problemele mele și că asta îmi va afecta modul cum lucrez și cum gândesc. De fapt eu nu fac niciuna din ele, mă târăsc ca un muribund într-un desert și tot ce mai am de făcut este să-mi dau seama unde este deșertul.

Eu vă dau mereu bucăți din mine, chestii pe care mi le repet mereu în cap. Reformulez: chestii cu care mă înjur constant în minte. Nu, nu sunt eu. Sunt doar demoni. Demonii sunt înăuntru și se joacă-n liniște