Poem de dezamăgire

Poem de dezamăgire
O dimineață cu aburi de cafea fără zahăr
te trezește dintr-o dragoste de noapte cu o iubită nouă
al cărei nume îl ai legat de numele lenjeriei sale
proaspăt ca o omletă pe care niciodată n-o faci
doar visezi în drum spre muncă la ea
când timpu te bate-n cap ca un ceas cu limbi străine
și-ți spune că e cazul să te ridici
și iubita nouă se uită la tine cu ochii de prăpastie apropiată
-păi, nu ziceai că scrii poeme
înfășori toată seara într-un așternut mototolit
scoți iluziile din rucsac, pui așternutul
spui că pasiunea ta e să lucrezi în construcții
și că noaptea e poezia ta
(oricum nu poți dormi, la ce ți-ar folosi)
ea rămâne în pat
tu pleci
și nu te gândești decât dacă i-a trecut prin cap să gătească omletă
până să-și strângă darurile de prin obscura-ți camera
în timp ce-ți șterge numărul și te trece la alt mincinos

Mulți nu înțeleg ce zic

E piesa asta fără sfârșit

Demonii pe buze cu chip de lungă durată

Sabia mea e în teacă fără durată

de unde strigă să fac ce cred

dar eu nu mai cred nimic

n-am să pierd din nou o luptă să explic

în tonuri de gri cenușiu dorm

cuvintele-s frumoase păcatul lor sunt eu

același fost derbedeu rimam ascuns prin liceu

mai târziu în căști prin troleu

apoi n-am mai fost eu

Dragostea de cuvinte omoară tot înainte să moară

Ia tot acolo sus cu ea

Din dragostea asta am scris un dumnezeu

când n-am fost capabil să cred într-unul

Gata !

Vopsea la amiază

Vopseaua în soare de amiază
6 luni de când nu m-am împăcat cu mine
gesturi ca două păpuși de metal într-o curte de pământ
așa se numea volumul
mi-a spus că e un nume care a mai fost pus
în loc să-mi spună că e mort
ca toată muzica ce a crescut pe cuvinte
le-a ucis
am omorât cuvintele
s-a oprit din citit și mai că n-ar fi spus nimic
dacă n-aș fi spus că aș arunca volumul tot spre crocodili
doar că să pornim de la jumătate
dacă am înțeles lucrurile separat
se formează o rană continuă când trebuie să vorbim despre
de ce trebuie?

Înapoi doar la poeme

Gata, se fini cu toate articolele despre chestii și chestiuțe, răutăcisme, prostii, calcule, calculuțe, întrebări, lamentări. Pauză cu toate. Blogul ăsta oricum era mai urmărit când erau doar poeme pe el. Apoi lumea s-a dus departe de parcă ar fi avut râie. Atunci, back la poezie, că să fim români poeți, pe scurt. Nu știu dacă prea des, dar sigur poezie și nimic altceva. Pentru orice altceva, avem http://www.raduc.eu, unde găsim chestii bune, actuale. Ce reclamă idioată îmi fac, nu-i așa? Oricum nu contează dacă intrați acolo, nu scriu pentru bani, nu contează dacă se citește, nu-mi impune și nici impută nimeni nimic.

Deci, rămâne cum am stabilit, poeme aici și doar atât. Câteodată, rar, foarte rar. Mulțumesc. O zi bună

Poezia e un dor rotund

Dacă poezia nu spune nimic
e ca și cum ai fuma dintr-un pachet gol
e ca și cum nu ți-ar fi dor de toate serile
despre care nu prea mai știi
decât că doua zi dimineața în autobuz
soarele bătea al dracului de tare
și te ținea cu capul în jos ca pe un criminal
ale cărui goluri nu se vindecaseră prin crimele sale
și nici nu lăsase vreo dovadă
dar toți din jur știau că despre tine e vorba
dacă poezia nu spune nimic
e ca și cum nu ți-ar fi acum
cel mai rotund dor din limba poeziei
să mai lași poezia să vorbească vreo câteva replici
în timp ce cauți pe foaie rândul pe care-l ai de citit
ceilalți au timp să-și comande un pic din drogul favorit
uitându-se în lumina care ți-a ascuns rândul
și deja e târziu și tot ce e clar prin poezie
este un dor rotund care mă acoperă
e un dor rotund care m-a născut
și care mă pune la cuptor
pentru tot ce am făcut și n-am făcut

Vă mulțumesc

Toate lucrurile care nu se desfac și din care nu poți sorbi precum soarbe soarele din urma strănutului pe care noaptea îl lasă înghețat, te ajută să te prezinți așa cum ești. Să nu te ferești de caracterizări, să nu te ferești de oameni pe care i-ai putea supăra. Dar da, și despre asta e necesar un ciclu de zece materiale pe blog, oamenii se supără dacă le spui cum sunt de fapt. Știți ce? Adevărul te face mai tare (asta ține doar o oră, apoi vin chestii nasole și îmi vine să-mi lovesc capul de stânci nebărbierite)

Da. știu, vă veți bucura că am scăpat metafora stânci nebărbierite în textul acesta ca un cerșetor de spații verzi. Dar ăsta sunt eu, nu știați? Dacă da, vă spun că a pune o metaforă într-un text ca acesta este o crimă. Acum și cu premeditare, la ofertă, dintr-un stilou luat la en-gros dintr-o piață de bătrâni care mai vând iluziile altor timpuri de prin casele de atunci care încă îi mai îmbracă. Și e ciudat cumva sau poate normal pentru lumea de azi, niciodată nu am să pricep care cum dracu vine că mai vor să-și bage sub vene încă o zi. Și drogul lor este cel mai scump și se numește realitate. 

Mă scuzați că am dat un ochi pe la tarabe la bătrânii aia uscați. Voiam să vă mulțumesc frumos pentru că mai citiți pe aici, pentru că mai comentați, pentru că suntem și rămânem prieteni. Vă mulțumesc !