A scrie

E infinitivul care mi se scurge printre degete si pentru care durerea sub forma de sudoare se apleaca spre locul din care lucrurile, in starea lor absolut naturala, isi iau forma si proprietatiile. E amprenta atator noptii uitate sa se aprinda pe o noptiera imbibata de praf si de venin, care inca nu semneaza condica de prezenta in mod corect si imi cer in fiecare zi salariul. E frana care a oprit atatea tramvaie care-si umflau glasul in fata mea, si asta la fiecare plecare din statie. Si de cate ori pleaca ele din statie intr-o singura zi. Dar nu-i nimic. Mecanismul a rezistat. Statia 23  se afla dupa semafor si trebuia demult sa devin mester, dar am ramas mai mic decat un umil salahor ce-si inghite praful zilelor intr-un sac care nu poate fi golit nicodata. Nu o sa inteleg niciodata de ce realitatea scrisa nu mai are nevoie de metafore!