am pierdut timpul

da. am pierdut timpul. mult. de ce? nu caut raspunsul asta pentru ca ar trebui sa-mi zdobesc capul. permanent. si atunci cine ar mai povesti despre asta? sau despre intentia de a face asta? constatarea e o decizie care te face sa actionezi. atat doar. directia in care o faci se refera la cu totul si cu totul altceva. astazi va spun. nu, nu ma astept  sa mai pot face ceva in privinta asta. nici nu am apucat sa pornesc pe cararea pe care credeam, odata, ca trebuie, caci a trebuit sa ma intorc pe cararea pe care vroiam sa cred ca nu mai trebuie sa pasesc niciodata…acum am nopti suficente sa vad pe unde am mers. zilele sunt oarbe pentru mine. nici lumina nu mai pot sa o aprind. e prea sus pentru mine…am pierdut timpul

Pun intrebari

Pun întrebări la cuvintele care sunt deja o întrebare,

… şi cine răspunde…?

De ce gândeam cu întrebările lor către mine,

ca şi cum i-aş întreba prin gândurile lor?

De ce întreb cuvintele dacă vor să stea într-o întrebare

în care să se întrebe despre ele însele?

De ce alerg cu întrebările prin buzunarele minţii altora, şi acolo mă întreb unde sunt?

De ce întreb cu metafore,

când nu am încercat niciodată să întreb prin ceea ce este întrebarea în sine?

Nu este totul o întrebare ascunsă în mii şi mii de întrebări?

Semnul

uneori astepti ca un semn sa te scoata de sub griji… astepti ca el sa puna placere in locul clipelor senine. Te multumesti cu iluzia desarta ca il vei recunoaste dupa hainele de firma pe care le poarta si va calca pe mizera ta strada iar peisajul il va trada pentru ca va fi asociat drept un intrus, drept un specimen care s-a ratacit intr-o noapte cand ploua intens si poate cauta un loc unde sa-si usuce hainele pt viitoarea intalnire. Atunci sigur ca a trecut si pe la mine din greseala, dar n-a avut cuvinte sa-mi splubere zambetul pe loc, iar eu n-am avut vreme sa intreb pentru cine a venit…caci frica de raspunsul rece mi-a avantat vorbele, ignorand intrebarile existentiale si preferandu-le pe cele factuale. Se multumea sa incline capul ori de cate ori puneam intrebari retorice. Povesteam  siruri de randuri inchise in capsula fericirii temporare tot de frica sa nu se piarda in neanul cotidian atat de oribil care mi se intindea in aroma amarei cafele ce rupea neant de clipe semiucise in mine…Stiam ca trebuie sa plece odata de langa mine…si a plecat, am ramas gol, dar nu i nimic … asa ma stiu dintotdeauana.