Prostule!!!

Ieri aveam cinci țigări lăsate pe un capăt de speranță, astăzi am tot cinci țigări. Ziua asta a început prea devreme, seara a fost lungă și când a încetat uitase să lase un bilet pe frigider. Cum să crezi în concursuri, eu sunt prea fin pentru bătaia asta de joc, am mai trăit asta și scenariul l-am învățat, nu l-aș face nimănui, nu pentru că e ieftin, ci pentru că e fumat și actorii nu sunt expresivi, replicile sunt împrumutate fără acord și pe la geam nici ramuri nu mai trec. Nu deviez, așa mă exprim eu. Judecați-mă sau înțelegeți-mă.

E vorba că mi-am murdărit ideile pentru un fapt, în sine, mincinos. E ca și cum aș fi încercat să port haine lucioase, deși mie nu-mi plac, îmi plac hainele mele vechi și un pic largi, murdare, pe alocuri, în care pot să stau fără să mă gândesc că va observa cineva calitatea lor proastă. E vorba că, deși învăț pe toată lumea, prin toate mediile sociale posibile, să nu aibă așteptări, tocmai eu am așteptări care lovesc tare în mine tocmai când sunt atât de slab. Nu cred să fi fost mereu slab, dar acum e un moment în care și la textul ăsta am stat o jumătate de oră și nici măcar nu mai pot gândi o replică dintr-un scenariu prăfuit

Durează prea mult să scriu tot ce am de spus, așa că mai bine iau pauză, nu mai vă spus nimic de zelist, care a avut palma așa cum spuneam, nu mai pun p.s., îl aștept pe mâine să-și definitiveze opera pe mine, se pare că are o bucurie să facă asta, nu găsesc acum explicația, știu doar că singurul lucru pe care ți-l mai poți dori joi e să nu urmeze vineri. O reacție din partea voastră ar fi ca un sac de aer.

nu traiesc ca sa scriu ci scriu ca sa traiesc

da, cred ca asta este: nu traiesc ca sa scriu ci scriu ca sa traiesc. asta e ceea ce ma tine acum, poate ca asta a fost dar sub alte forme. sau cine stie ce haine bizare imbraca viata asta. cam atat acum, momentan sunt intr-o postez si apar din ce in ce mai rar, fiindca estenta nu sta in cantitate. pace voua:)scriu

pahar de votca

votcaorasul nostru s-a ars demult. pamantul uita sa-si tina respiratia cand noi respiram de doua ori pentru o singura cauza. amintirile  pe zbor de fluturi cersesc eternitate. dansul acela nu se mai deruleaza pentru ca cineva se teme de umbre si atatea perdele acopera glasurile de afara. muzica. pe jos viata se intinde fara sa poarte costum si doar priveste la tavan. aplauzele zambesc si o fac atat de apasat incat curge prin peretii. dincolo altcineva accepta inca un rand de vodka fiindca nu gasea un alt motiv…

Ce se intampla? (Viata ca un puzzle)

Intoarce-ti mintea catre drumul de aseara. Dar lasa o gaura sa te pot trezi cand esti prea departe plecat.

– Aseara eram aici si ma vedeam in pat, sus, dupa scartaitul obositelor de lemn.

– Ce vedeai acolo? Fiindca trebuie sa-mi dau seama daca erai aici si aveai mintea acolo, sau daca absenta momentului a facut sa vezi si sa auzi ce lipsea din prezentul in care, de fapt, nu erai.

– Simteam aceeasi adiere ca si acum, era o umbra care ma tinea strans, dar atingeam poza ei pe care o stiu in varf de perete unde soarele face mereu un semn.  Iar ea in semnul acela era dorinta sempiterna, mereu inconjurata de clocot

– Dar cu ea ai fost vara trecuta! De ce ai acele imagini? Sunt atatea luni de atunci. Ce s-a intamplat?

– Nu stiu. Am doar niste piese micute prin care inteleg cate un loc pe care l-am vazut sau pe care am vrut sa cred ca il am in suflet. Cand le vad, imi vin imaginile zilelor pierdute. Aseara cautam ceva langa copac nu?

– Da, stateai cu o plasa in mana. Zambeai. Te-am chemat, dar am dat vina pe ea pentru refuzul tau de a iesi sa-i saluti pe ceilalti.

-Care ceilalti?

(parte din „Viata ca un puzzle” conceputa de Ratzone)