A scrie

E infinitivul care mi se scurge printre degete si pentru care durerea sub forma de sudoare se apleaca spre locul din care lucrurile, in starea lor absolut naturala, isi iau forma si proprietatiile. E amprenta atator noptii uitate sa se aprinda pe o noptiera imbibata de praf si de venin, care inca nu semneaza condica de prezenta in mod corect si imi cer in fiecare zi salariul. E frana care a oprit atatea tramvaie care-si umflau glasul in fata mea, si asta la fiecare plecare din statie. Si de cate ori pleaca ele din statie intr-o singura zi. Dar nu-i nimic. Mecanismul a rezistat. Statia 23  se afla dupa semafor si trebuia demult sa devin mester, dar am ramas mai mic decat un umil salahor ce-si inghite praful zilelor intr-un sac care nu poate fi golit nicodata. Nu o sa inteleg niciodata de ce realitatea scrisa nu mai are nevoie de metafore!

Complex de complicat

Pentru multi dintre noi  pixul este cel care ne salveaza orele ce bat anost. Credem ca punem eticheta „altfel” pe stilou si el face asta pentru noi. Suntem multi care ne vrem diferiti, dar nu reusim sa aratam asta fiindca utilizam aceleasi semne de ortografie, asta in cazul in care este viata este o mare pagina alba pe care o completam cu fiecare apus tomnatic de astru ceresc. Noi cersim priviri diferite si pozitii fruntase in mintea unora. Reactia mea este: De ce nu tratam stiloul ca pe cel care ne deschide noua drumurile si vrem sa deschida drumuri catre altii…?!