De prin strada…

Din ciclul: Nu avem cum sa ne indreptam, timpul este prea scurt, iar noi prea in spate” va aduc spre vizualizare clasica metoda de a astepta tramvaiul. Telefoane deloc performante cu manele la maximum, cu galagia aferenta, in plina zi, intr-o statie din capitala noastra. Si erau cam 20 de astfel de adolescenti. Stiu, iar e trist! Pe mine ma doare sa mai comentez, dar astept si reactia voastra. Secolul asta ne-a cam luat pe nepregatite?!?

Semnul

uneori astepti ca un semn sa te scoata de sub griji… astepti ca el sa puna placere in locul clipelor senine. Te multumesti cu iluzia desarta ca il vei recunoaste dupa hainele de firma pe care le poarta si va calca pe mizera ta strada iar peisajul il va trada pentru ca va fi asociat drept un intrus, drept un specimen care s-a ratacit intr-o noapte cand ploua intens si poate cauta un loc unde sa-si usuce hainele pt viitoarea intalnire. Atunci sigur ca a trecut si pe la mine din greseala, dar n-a avut cuvinte sa-mi splubere zambetul pe loc, iar eu n-am avut vreme sa intreb pentru cine a venit…caci frica de raspunsul rece mi-a avantat vorbele, ignorand intrebarile existentiale si preferandu-le pe cele factuale. Se multumea sa incline capul ori de cate ori puneam intrebari retorice. Povesteam  siruri de randuri inchise in capsula fericirii temporare tot de frica sa nu se piarda in neanul cotidian atat de oribil care mi se intindea in aroma amarei cafele ce rupea neant de clipe semiucise in mine…Stiam ca trebuie sa plece odata de langa mine…si a plecat, am ramas gol, dar nu i nimic … asa ma stiu dintotdeauana.