Blogului meu îi place pe Facebook

Plănuisem pentru seara asta să scriu despre rețele sociale, despre cât de tare crește twitterul și cât de puțini observă asta în timp real. Apoi toți vor observa dar, ca de obicei, mult prea târziu. Mă întreb dacă nu cumva exact asta se urmărește. Mai bine scriu simplu decât să mă complic. Blogurile postate pe Facebook obțin trafic dublu fața de restul. Niciun blog, fie că este pe domeniu, fie că este pe wordpress, nu are cum să aibă traficul pe care îl are dacă nu ar exista traficul de pe Facebook.

Am postat de două ori în zile diferite pe profilul meu de facebook articole de pe blog, iar diferența a fost semnificativă. Mă gândeam că poate cineva va comenta cum că nu se face ca un blog mic să ți-l promovezi pe profil, ca pentru asta sunt grupurile de pe facebook, special create pentru acest lucru, dar în care mulți postează și nimeni nu dă click să citească articolul, un fel de toți vrem să ne citească cât mai multă lume, dar noi nu facem asta, însă nimeni n-a obiectat asta, ceea ce mă bucură tare mult. Blogul ăsta parcă înflorește când îl postez pe facebook.  Dacă el înflorește, atunci și eu sunt mai bine puțin. Parcă nu mai pun fiecare zgomot din exterior la suflet, parcă e mai liniște. Și, fiind așa liniște, am avut timp să văd lucrurile frumoase ale celor de la shortsup, ce se vor desfășura în acest sfârșit de săptămână, și despre care, dacă va fi soare cu adevărat în mine mâine, voi scrie cu plăcere aici și cu regret că sunt departe de orice e creativ, sănătos creativ și plăcere continuă. Nu sunt convins că aș fi meritat să fiu acolo, încă nu cred că sunt suficent de demn pentru un scop special, despre care unii ar declara cu entuziasm că e o pierdere de timp.

Mai am două lucruri de spus acum. Primul este că, în timp ce scriam de zor la creativitatea de mai sus, mi-a trecut prin minte că o mare tâmpenie am făcut atunci când am pus întrebarea mamei mele despre când o să cresc. Sau cum o s-o fac.  Aș vrea să șterg întrebarea asta de tot. Să ardă. Să ardă complet. Urăsc și devin agitat la culme când ea apare. O urăsc la fel de mult pe cât îi place blogului acesta pe facebook. Nu cred că este nicio exagerare. S-a întâmplat să se întâmple din nou această ură sinceră.

Al doilea lucru este legat de faptul că nu mă pricep să pun titluri. Mă găndesc la ele foarte mult și aleg ceșe mai proaste variante. Ar trebui să modific mult și bine dacă mi-aș dori ca măcar articolele de acum șase luni să aibă un titlu cât de cât decent. Cred că va trebui să învăț să trăiesc cu handicapul ăsta în continuare. Acest punct doi era de fapt despre leapșa cu cărți de pe facebook, dar este un moft care se pare că rămâne fără benzină. Să ne bucurăm, zic!

 

 

Lumea ca pe twitter

Asa cum ziceam aici , incercam ca in fiecare joi sa cedam pretiosul nostru spatiu vital virtual cuiva care are ceva de spus. Am luat decizia asta in timpul uneia dintre desele discutii filozofice de la Jeg, iar sortii au decis ca eu sa scriu pe blogul lui Radu azi, in timp ce Vaslui (da, e fata, nu intrebati) scrie pe blogul meu. Cand spun sortii, vreau sa zic ordinea in care eram asezati la terasa si cand spun filozofice nu vreau deloc sa spun asta.

Si ca tot veni vorba de discutii filosofice, mi-am adus aminte de drumul intre sediul Radio Romania (unde ne chema datoria de jurnalisti) si statia de metrou (unde ne chemau mamele acasa), cand eu si Florin  obisnuiam sa aberam  dezbatem aprins. Intr-una din zile, Florin s-a intrebat cum ar fi daca oamenii ar avea la dispozitie un numar limitat de cuvinte. Asa cum sunt caracterele de pe twitter, sau sms-urile. De aici pana la politica externa, religie si bere de import nu mai e decat un pas, dar despre asta in episodul viitor. Azi vorbim despre limita de cuvinte.

Imaginati-va cat de tacut ar fi orasul spre seara, cand se termina rezerva zilnica (in cazul meu la maximum 22 de secunde dupa ce ma trezesc; daca am noroc si sunt singur). Cum ar suna discursurile politicienilor si cat ar tine emisiunile cu Piersic? Nu-mi spuneti ca cei care nu pot vorbi simt asta zilnic. Nu ar fi o lume muta. Am putea sa vorbim, dar cu masura.

Cati dintre noi ar mai injura in trafic? Ce ar face adolescentele cu telefoanele mobile? Cat de mult inseamna un cuvant cand ai dreptul la 6 pe ora? (da, stiu, sunt 6,66/ora, dar as pastra restul pentru situatii de urgenta, ca „Ajutor!” sau „ai un foc?”). Te iubesc ar insemna mai mult decat acum? Ai mai zice nu, cand de fapt vrei ca celalalt sa mai insiste? Cum ar mai functiona radioul si ar mai zice mamaie Tatal nostru?

La inceput ar provoca multe incurcaturi, situatii penibile sau chiar tragedii. Dupa un timp, insa, cred ca lumea ar fi mai simpla si mai sincera. Florin lucreaza inca la subiectul asta si abia astept sa vad cum isi imagineaza el lumea cu conversatii limitate.

Pana atunci, voi cum v-ati descurca cu 160 de cuvinte?

PS: Am scris acest articol eu, Burete , ziua-n frig si noaptea-n ploaie. Astazi o gasiti pe Vaslui la mine, iar pe Radu il gasiti la Florin. De maine, insa va primesc la orice ora (daca nu incercati sa-mi vindeti Biblii sau sa-mi cereti banii de intretinere).

Focu’ la ei!