365,242129

se invart secundele in farmacia mintii care s-a inchis de teama propriei minti

adormit de un paradis adormit, un total paradox,

24 de ani se imbata in 24 de ore, e un nonsens sa scriu asta in mai putin de 24 de minute

dupa 365 de sedative, 24 de de minute trec la fiecare 24 de ani

fabrica de vise pentru 24 de ore nescrise

ultimele 24 inainte sa ma apuc de scris alfabetul celor 365 imaginat de un analfabet

 

 

povestea zilelor care nu se opresc

in fiecare zi cand inchid imi doresc ca inchiderea sa fie finala, imi doresc ca o alta nenorocita de zi sa stea in banca ei si sa nu mai vina peste mine. insa de fiecare data ma ingroapa la fel. nicio sansa de a iesi nu imi lasa. acum parca mai mult ca niciodata. nu cred ca ziua se masoara in ore. cred ca ziua se masoara in durere. cred ca ca durerea ma imbolnaveste continuu. a disparut culoarea. a disparut puterea de a accepta. acceptarea tine de favorizarea unor aspecte in detrimentul altora, adica de acceptarea contiunitatii in detrimentul renuntarii imediate. ziua a devenit o renuntare treptata la continuitate. acceptarea continuitatii e o boala din care se moare. cred ca viata nu mai e pentru oricine…

intre orele unde ma stiu…

e liniste. adanc intru si nu as mai vrea sa ies nicicand. plecat fiind, am simtit zgomotul infernal al lipsei de umanitate, dar cumva drumul a venit catre mine si m-a poftit sa-mi torn urmele pasiilor pe acolo. am gustat multe procese de constiinta pana sa stiu care e adevaratul lor sens. si nu, nu vorbesc de cele care ar ridica in picioare o intreaga sala de judecata, ci doar de cele care m-au facut sa ating podeaua cu genunchii de atatea si atatea ori, dar acum e modul de a pedala, nimic mai mult sau mai putin. devine clar ca doar linistea asta exista cu certitudine pentru ca asa ma incarc. daca nu ar fi ea urmatoarea zi ar fi noapte…