Scenariu pe intuneric

Atata gol am in mine ca mi-au surzit mainile si mi-au crapat simturile. Totusi nu trebuie sa-mi uit hainele. Am un scop precis astazi si anume acela ca trebuie sa imi imaginez cum voi arata cand ma voi uita, pe seara, la televizrorul din hol si mai ales ce ii voi spune. Nu mai stiu sa ma uit la televizor si posturile de acum ma nenorocesc grav. E cumplit sa te uiti la televizor astazi. Prea multi isi cauta scopul chiar acolo de unde el tocmai s-a indepartat.

In scena asta privesc la Tvr2 cum scena e goala si spectatorii sunt scaunele si sub ele n-a mai avut cine sa dea cu matura fiindca femeia de serviciu tocmai a nascut si sunt constient ca toate astea se pretau sa fie puse in paranteaza, si stiu pana si ordinea in care veneau, dar parca si parantezele obosesc dupa o zi de privit in gol. Dar pana si golul a obosit si cand a obosit a mers sa-si spele pacatele cu un program frumos la RadioLynx, partener media al Superblog ce mi-a gazduit golul fara sa-mi reproseze. Si mainile invizbile care muta scaunele de colo colo cand camera incepe sa oboseasca si indicatiile de langa scena care se soptesc atat de colorat cand parca nici nu se aud, cum nu se aude chemarea din usa cabinei de machiaj cand emotiile striga din trupul plin sa mai fie tinute in brate, parca de atata gol cineva uita sa-si intoarca capul spre mine si eu n-am glas sa-i mai spun sau imi e teama ca o sa trezesc starea si cui ii place sa bea bere trezita, o inghititura, o secunda, o scena goala pe o scena de-a adevaratelea, un public din lemn si din plastic imprumutat de la sala de spectacol vecina si cateva uitate emotii pe raft in cabina de machiaj.

Intre timp mi-am primit si textul, abia dupa ce mi-am jucat viata pe intuneric. Are multe scene, dar pe acesta l-am jucat pentru Superblog si a fost ca si cum as trage un glont.