Ziua când mi-am blestemat inima

ziua cand mi-am blestemat inimaDa, un fel de salutări dumnevoastră. Nu mai zic nimic legat de ziua bună. Ziua e doar un altfel de coșmar. Astăzi am înjurat tot. Astăzi mi-am blestemat fiecare organ pe care îl știu din corp cu voce tare. Diferența este că până acum n-am mai făcut-o cu voce tare. E altfel. Sună mai grav, pare mai aproape, pare că ceva din mine moare de fiecare dată când fac asta. Moare ceva, asta este chestia dar eu sunt încă bine. E ciudat cât de aproape și real și rece pare totul când zic toate lucrurile rele despre mine. E ciudat și eu sunt aproape gata.

Încă o zi ca asta și încă un post ca asta și e clar că lumea se va supăra pentru că scriu mult prea personal. Adică dacă ai lucruri de spus despre cum te simți, e bine să nu le scrii. E bine pentru că îți fug oamenii de pe blog. Știu asta, aici totul este asumat și semnat. Și, mai ales, prea personal. Nu pot să scriu despre băsescu sau despre proasta aceea care vorbește mult, prost și pe prea multe zeci de mii de euro. Nu mai pot.

Eu scriu despre mine și despre ce văd sau fac eu. Aș mai scrie despre cărți, filme, oameni, locuri. Dar nu mai pot citi, nu mai pot vedea un film, nu mai pot întâlni oameni, nu mai pot merge în locuri. Dar mai grav este că nu mai pot privi oamenii în ochii. Asta nu este chiar de acum dar este cu adevărat manifestată abia acum. Pe scurt, abia acum s-a dezvoltat ca o tumoare înfloritoare. E minunat de minunată. Aseară mi-a ieșit un rând bun dintr-o chestie, l-am pus pe blog, nu s-a prea citit, încă lumea este deranjată de la postul cu Nimeni nu te place dacă nu ai bani.

Știu că am comentarii la care să răspund, le-am citit și o să răspund la ele. Eu niciodată nu am lăsat comentariile fără reacție. O s-o fac și de data asta, doar că mai este nevoie de ceva timp. Mulțumesc.

Mergi cu mine?

E vineri, plouă cu metafore. Începe o nouă seară, ne ascundem crimele după o palmă de carne. S-au uscat în timp ce o purtăm. Trăim o vreme plecată fără să-și ia rămas bun. Sunt un detectiv cu privirea în gulerul de la palton. Detectiv Țigărescu cu arma în mâna stângă, fără vorbe, cu trabucul plin și prins bine în mustața de culoarea pământului cald. E ultima comandă pentru el, ultimul loc cald pe care îl mai ține pentru un gin. Ce să facă cu apa din el, îl vrea simplu, îl cere, achită și se uită la locul gol de lângă bar.

Era locul de care nu vorbește, doar se ascunde și mai și în umbra gulerului. Un guler negru pentru a se asorta cu mustața pusă acolo pentru a lipi la gură un zâmbet plin, ca de măr atins pe o parte, ca un măr atins de soare atât cât să se deschidă și să permită mâinilor construite din emoții să îl desfacă și să nu mai lase nicio urmă. Da, emoții de copii.

Țigărescu traversează barul pe jumătate plin de sticle sparte și așteaptă ca ploaia de vineri să-l stropească. Anul 1970 pune în calea lui o crimă. Nu știe dacă sâmbăta merge spre locul crimei, sunt mulți ochii acolo și nimeni nu se uită după lucrurile mici care pot duce măcar până la următoarea stație. Taxiurile nu sunt vopsite și oameni se cunosc după fața umană, nu au aplicații mobile.

Fata nouă de la bar are teamă de el, nu îl privește. Ar putea paria că vorbește cu fața în jos despre cazurile de crimă multiplă pe care a auzit că le-a rezolvat. Ar vrea să îi fie parteneră. S-a retras în bar pentru că partenerul ei a fost rănit și ea nu l-a salvat la timp. A murit într-un spital pentru că doctorului i-a fost frică să ia o decizie esențială. Dacă Țigărescu ar fi fost partenerul ei, sigur nu s-ar fi împiedicat pe stânca aia. Îl privește acum când așteaptă drumul de ploaie pe cărarea de pământ lucios în farurile mașinii gălăgioase. Oprește un tip care trece pe la bar și face doi pași înspre ușa, apoi se trage înapoi ca decizia unui familist de a ascunde dependețe față de familie, se uită la Țigărescu, capul i se mișcă ca un întrerupător defect și întreabă unde vrea domnul să meargă

Nu te place nimeni dacă nu ai bani

daca nu ai bani, nu te place nimeniBună ziua. Nu am mai scris pentru că nu mai sunt bine de câteva zile. Acest Paște mi-a fost fatal. Acum știu la ce vă gândiți dar vă asigur că nu e cazul. N-am ieșit din casă deloc. N-am ieșit din pijamale, așa cum am și scris. Vreau să vă spun asta: Nu te place nimeni dacă nu ai bani. Punct. Nici nu cred că era nevoie de un post pe blog. Ai bani, toți te cunosc, e bine, e frumos, nimic nu e nelalocul lui. Ai cum să faci bani, un alt lucru important de știut, toți te plac.

Mai vreau să subliniez și că este în capul unora următoare chestie: domnule, cică, contează cum faci bani. E pe naiba. Nu. E pe dracu. Nu contează, contează să îi ai. Punct. Dacă îi ai, vorbești. Dacă nu, ești mut. Simplu și la obiect. Degeaba ai idei. Ideile sunt făcute să mintă. Ideile mint pentru că nu au acoperire. Ideile sunt doar ficțiune. Dacă ești ca mine, nu te mai minți, lasă-te de asta, nu ai nicio șansă niciunde. Dar ai idee de ce? Pentru că nu ai avut niciodată. Te întrebi de ce nu te mai cunosc oamenii? Da, ai citit deja mai sus.

Nu le mai spuneți celor din jur că mai contează sufletul, că doar nu îi aveți pe cont ca să vă puteți juca cu mintea și cu ființa lor. Spuneți-le că dacă nu au bani, nu îi va plăcea nimeni. Niciodată. Dar știți de unde există la chestia asta o urmă de îndoială? Ea este din faptul că e posibil, printr-un număr de la Loto, să câștige vreunul din asta pe care nu îl place nimeni și atunci o portiță de bună ziua și hai nu dai și tu ceva de băut este foarte bună. În rest, cineva sau ceva cu mila. De fapt, numai milă, durere și frustrare. Nu vreau decât să vă întreb asta: de ce oamenii spun celor din jur că vor fi acceptați dacă nu au bani? Poate, cumva, pentru că nici ei nu au și vor să se asigure că va mai rămâne cineva pe care să pună bază sau care nu va pleca definitiv.

Imaginea este de pe descoperă.ro

Vreți artă doar la mocangeală

vreti ata doar la mocangelăOF. Ce zi, ce aglomerație, ce oboseală. Au fugit ideile ca șobolanii de birou proaspăt vopsit. Doamne, eu nu mai pot cu câte un site din asta nou vopsit, cu câte un mare proiect de arta fundului, cu cât un model de asta de presă culturală și culturalizatoare, cu câte o gogonată escrocherie cu care minte în draci zeci și sute de tineri care vor să-și facă mâna în scris. Băi, ce e în capul vostru. Dați dracu și bruma de semisemisemi-plată pe articole și pe redactare care, încă, mai se găsește dosită prin țara asta pe care o fură doar ai ei că ceilalți nu au auzit de ea. Ce ironie. Și ironic plus un adevărat paradox e că e fix așa.

Vreți artă doar la mocangeală? Zău că sună așa de bine, în amarul stil românesc-otrăvitor. Nu se poate domnule, nu se mai poate așa. Lucrurile costă. Dar cum dracu reușește unu de asta să mintă oamenii pentru că el știm că lucrează pe bani, el nu își vinde timpul pe gratis sau numele lui e ceva, un fel de răduleasca semi-masculină, și valorează o sumă. Sau el dacă își pune numele ăla acolo, înseamnă că și marele proiect a lu pește copt reprezentat DOAR de un site făcut la repezeală, dar nu pe mocangeală, va avea succes? Chestia este că cel care face un site își cere și își primește banii. Dar oare ce ar însemna un site realizat bine fără conținut?

Conținutul e rege chiar dacă, tu, cel cu site de cultură, te uiți în altă parte când zic asta. Poate ai făcut ceva bani pe seama neinițiaților și acum îi pui la saltea. În fine, durerea mea este că nimic din ce înseamnă scrisul de artă sau feature sau scrisul de calitate pierdută nu se mai plătește. Adică oamenii care scriu despre cicatricea unui actor prin care ne descriu toată nu merită să își poată cumpăra de mâncare din țara cu mâncarea atât de scumpă de parcă mâine nu ar mai exista?!

Eu zic că merită. Și tu, cel care faci site de cultură fără plată și tu cel care dai doi lei pe un material scris și tu cel care dai 1,5 lei pe o traducere și tu cel care citești asta și apoi dai pe click. Nu închideți ochii, lumea nu e ceva abstract, lumea e făcută din oameni și ei între ei sunt prădători fără speranță. Puneți preț pe mintea și pe mânuțele dumneavoastră și ale celor din jur. E greu să creezi. Scrisul de calitate e rar și neplătit. Nu te vinde degeaba, nu va fi numele tău cel care va avea de câștigat, doar numele site-ului respectiv. Nu scrie pe un blog colectiv. Niciodată. Sunt mulți care cred că fac o favoarea cuiva dacă admit să publice un text. Băi, ce specie de oameni. E târziu și pentru ei, alte cuvinte, altădată. Bat mânuțele mele în gol. Cu bine.

Imaginea este pentru a vă face o idee despre cât pe puțin se plătește scrisul. Atât. Este de pe mercador, după cum se vede.

Zilele de Paște în pijamale de boală

Bună ziua. Să fie pace și liniște. Iar îmi bat mâinile în gol și câte mi-am spus aseară că am să fac și nimicuța n-am făcut. Aici e partea în care mă înjur, dar nu o mai scriu. Zilele de Paște au adus, după cum era de așteptat, tone de îngrijorări, deși era cald pe afară și, cumva, asta te-ar fi îndemnat să închizi ochii și să vorbești cu razele se soare. Aș fi spus că erau copilăroase, zglobi, proaspete, adică diferite, era pentru prima dată când le întâlnesc la mine acasă, dar eu am tăcut ca un mormânt nevopsit. Cuvintele de legătură le puneți dumneavoastră. Am încredere.

Sunt de sâmbătă în pijamale și de atunci mă gândesc că scrisul subiectiv nu e căutat, că ar fi de un miliard de ori mai bine să fi scris cu taguri, titluri și subtitluri, cu n mii de imagini, despre produse mobile, gadgeturi, despre iphone cât naiba or mai fi ele, despre jocuri pentru pc și Xbox, despre produse din astea care spun cumpără-mă pentru că altfel vei fi mai puțin dator și asta este amenințarea mondială. Da, de la pijamale am plecat și uite unde am ajuns. Ar trebui, de asemenea, să pun la fiecare post imagine sau mai multe imagini că fără ele degeaba un tâmpit ca mine spune ce are în cap, dacă are, deși e clar că demult nu mai contează, în fericirea universală în care ar fi făcut-o vreodată. Dar eu ce fac? Prefer să scriu despre ziua mea, sau cum am făcut Paștele în pijamale. Cine oare vrea să citească asta când poate merge să mai citească pentru a 20-a oară ce a zis Tolo despre Copos. zilele de paste in pijamale de boală

Pe acest subiect, vă spun că n-a mai zis nimic nou, scandalul a fost, omul și-a luat banii de pe urma traficului generat de prietenii săi mediatici plus socialiști nevoie mare și a plecat. N-a închis, niciodată nu va închide, atâta timp cât mai mult de trei milioane de oameni au trecut într-o lună pe acolo. Nici bucătarul nu va închide bucătăria, deși în ultima ultima lună au intrat la el cam 800.000 de inși care voiau să gătească sau să treacă în cv că l-au vizitat pe bucătar și că el le-a spus cum să pună sare lângă carne ca să nu se fiarbă prea mult. Noaptea minții. Dumneavoastră realizați în ce țară trăim?

Zilele astea m-am gândit la afacerica aia blestemată din capul meu și de data asta a părut mult mai greu de realizat. Oare de ce? Nu am căutat nimic din ce trebuia să caut pe ziua de astăzi, sunt în pom și pomul e în aer. Simțeam să vă mai repet asta. Cu bine

Nu mai scrieți mesaje la fel

nu mai scrieți la felBună ziua. nu am plănuit nimic, nu am plănuit să scriu, dar o fac pentru că simt că am ceva de spus și o spun diferit, adică cam cum încerc mereu. E drept că nu îmi iese mereu. De data asta este vorba despre despre mesajele de felicitare de Paște, cele de toate zilele, despre cum sunt ele și ce (mai) înseamnă ele. Da, scriu pe repede-înainte, deși nu mă grăbesc pentru că, punctual, nu am nimic de făcut într-un tip dat. Dar m-am obișnuit în ritmul asta. O să postez aici statusul de pe facebook, status pe care, eu cu mânuțele astea două, l-am scris și cu ce naiba am în minte l-am gândit. Vă rog să-l citiți, vă rog să dați cu pietre sau să dați din cap dacă este în regulă. Nu vreau strigăte de bine, doar un gest din cap.

Nu mai trimiteți mesaje la toată lumea la fel. Nu. Scrieți doar ceva simplu și direct, din inimă, pentru fiecare și la sfârșit spuneți numele persoanei respective. Dați doar câteva mesaje, dar scrieți așa simplu (și neapărat NOMINAL) să ajungă la destinatar. E bine pentru omul care primește mesajul să fie sigur că e mesajul lui pentru că există în el numele său. Asta va face orice urare de paște să fie Specială pentru că se vede că omul care ți-a trimis se gândea la sărbătoarea ta și numai a ta și nu a ta și altor 131 de persoane. De acest paște eu vă urez să aveți ÎNCREDERE. Atât!

Doamne ce semăn cu tata

Bună dimineața. Am încercat să dorm, dar nu știu ce dracu s-a întâmplat, așa că am să vă povestesc câteva gânduri. Ia să începem repede așa, ca să nu mă prindă somnul, deși nu e încă panică. Prima dată m-am gândit că o tastatură fără fir cu multe butoane, funcții și comenzi m-ar putea ajuta să scriu mai repede. Mereu am crezut că scriu mult prea încet și câteodată mai dă și gândul asta în mine, crede că-s de piatră. Dar e cam scumpă și asta.

Apoi m-am gândit că aș putea să-mi fac chestia cu firma de transport, că am un prieten și știu să muncesc și știu să am site și blog și să pun mereu cuvinte cheie din Google ca să fie găsită și afacerica mea. Și în plus, oricum fac asta. Da, ar trebui să dorm. Am cafea o cafea slabă și mică pe ziua de ieri. Mi-e frică să pornesc la drum. Dacă mă împrumut prea tare, apoi ce mai mă fac. Firește că orice idee de afacere ostă bani și aici nu e ca în filme să obțin vreo finanțare de la Uniunea Europeană. Da, n-aș merita, poate, dar nici alți nu au meritat și acum și-au rezolvat viața.

doamne ce semăn cu tataEu cu tata ne vorbim rar. E un pic ciudat. Nu, nu e rău. Suntem ok. Mă gândeam acum la o fază dintr-un serial A gifted man în care era vorba de simț, miros și de cum să îți dai seama cum cineva e în tine. Prin faza asta asta mi-am dat seama că eu cu tata suntem la fel dar niciunul nu va recunoaște asta, amândoi ne gândim mult doar că nu ne prea sunăm, ne pasă cu adevărat unul cu altul, știu eu asta, dar ținem în noi, nu căutăm să vorbim, nu ne-am închis odată cu un moment, așa a fost mereu. O să merg acasă și vreau să-i MULȚUMESC. Va înțelege sigur. Sper că ați înțeles și dumneavoastră. Mulțumesc.

Sursă imagine: deveghepatriei.wordpress.com