M-am certat cu noaptea

mă certam cu noaptea
i-am spus să-și ia bagajele și să plece
oricum noi nu mai vorbim
inimile noastre sunt ca un nenorocit de twitter
mi-a reproșat că de când nu mai iubesc
de când mi-am îngropat toate manuscrisele la locul de veghe
cu nume și prenume
vorbele trec prin mine ca gloanțele
și nu mai rămâne nimic
de aranjat
de sărutat
de privit
noaptea mi-a spus că preferă să meargă la mormântul acela
ca să fie sigură că o aud
știe că respir prin el
doar că nu are curajul să mă privească în ochi
pentru că simte că
de multe ori nu vrei să privești zidul care se așterne necruțător în fața continuității
și ai nevoie să mergi la mormânt că știi ce vei face cu tine

Arma la tâmplă

Cineva a întrebat cu arma la tâmplă
câte ore am dormit cel mai mult
eu dorm de 26 de ani
pentru că nu-mi amintesc să fi făcut ceva
nu-mi amintesc când spălam hainele în clor
pentru că simțeam că prin ele trăiesc animalele
când se ascund noaptea sub pielea ei
eu dorm de 26 de ani pentru că nu-mi amintesc de ce am spălat iubirea în lacul plin de pietre
și când am scos-o de acolo
a trebuit să o duc la spital
și n-am avut curaj să-mi recunosc fapta
așa că am lăsat-o la intrare să o găsească asistenta care se fuma ca o plantă de pe câmp în soare
eu dorm de 26 de ani și aș vrea să apăs trăgaciul fără să mă uit la oglinda care ține arma îndreptată spre mine

Plâns roșu

plânsul meu roșu e un mod de a fi
prins între două sticle
o mână desface noaptea ca pe o vestă antiglonț
o urmă a obosit să se mai uite
când e momentul potrivit să lovească
(o urmă plină de imaginile în care vechii părinți
întindeau toate nevrozele pe o sârmă cu dinți de om)
nu-mi dau încă seama dacă cele două sticle joacă rolul lor
sau doar fac parte din decor
dar poate
poate că s-au îmbătat de la atâta așteptare
noaptea leagă o mână cu o urmă
ca o chimie pentru oamenii care nu leagă cuvinte

Ceva s-a întâmplat

Da, s-a întâmplat că îmi conștientizez blocajul și știu că el ține de stabilitate, și nu de oricare, ci financiară. E vorba, deci, de planificare pe termen lung și nu-mi pot lua gândul de la o vorbă importantă care mi-a fost aruncată cu lejeritate în față cum că am o problemă psihică. Și contextul în care asta s-a întâmplat conta pentru mine foarte mult.

Una dintre cele mai mari greșeli este să mă mint că voi putea trece vreodată peste astfel de chestii. Nu, se poate trece peste astfel de chestii. De asemenea, știu că la mine nu se află vreo soluție de a merge mai departe dar, în ultimul timp, pare că nici la cei din jur nu se află.

Nu e vorba de încredere, așa cum am crezut eu pentru multă vreme, e vorba că neîncrederea acumulată, în mare parte, până la vârsta de 19 ani are, firesc, aceste scenarii și nu uită nici măcar o replică și cred că, oricât de nepotrivit ar putea părea, nu depinde de mine. Aici vorbim real despre realitate, nu este vreun curs de optimism și de desenat cai verzi pe pereți.

Ceva s-a întâmplat și nu mai pot crede sau reține chestii, nu mai pot să privesc cu detașare lucrurile simple, mi-e frică de munca fizică la care voi ajunge din nou deși tot ce am vrut a fost să fug de asta și am uitat că de ce îți este frică nu ai cum să scapi.

Dar cel mai rău este că toată chestia asta pe care am numit-o ceva s-a întâmplat mi-a luat un lucru foarte de preț: mi-a luat scrisul. Despre asta nu se pot spune prea multe, cuvintele sunt mute, e ceea ce este și orice gest din familia explicațiilor  pare nelalocul lui. Am simțit că textul acesta trebuia să fie aici. Mulțumesc.

Strada Mihai Eminescu

Mâinile miros de parcă a trecut moartea prin ele și și-a făcut culcuș pentru o noapte

e pustiu pe eminescu

toți merg în mașini fără inimi și scot mâinile pe geam când vor să schimbe direcția

strada eminescu are două pachete de țigări noi cu care alergă în buzunar pe la geamurilor oamenilor dezbrăcați să le spună că nu mai trage nimeni în ei

și că pot să meargă de mâini în grupuri scurte de parcă după gang și-ar schimba fluidele doar ca să simtă senzația de vinovăția ca după o seară de votcă prin care nimeni nu mai vedea

și dimineața se întrebau dacă a fost frumos aseară

toți știu că au fost pe eminescu și s-au ținut de mână dar nu mai știu dacă prin ei vorbește moartea

sau în inima nopții chiar trăgea cineva cu gloanțe din remușcări

Mă iubesc cu poezia

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălţat
la cortina de sus
s-o smulg
Mă iubesc cu poezia
cu forţa, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor aşezându-mi simţirile,
…şi totuşi le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă,
am văzut oameni rupând frunze,
în dimineţile de noiembrie,
şi ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieşim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Şi poezia mă iubeşte.

P.S. Acest text este foarte vechi și țin foarte tare la el