Iubește-te cu mine

Iubește-te cu mine până se termină toată muzica din lume

când simt de departe cum vine toamna ca un autobuz vechi

toamna vine peste tot în noi

descarcă muzica peste tot gloanțe în mine

(mi-am făcut un ceai și se pare că am murit căci simt că citesc)

și nu pot să nu mă întreb cât durere se va lipi de mine când voi scoate gloanțele

că știu că tot atunci se termină și muzica

și tot atunci

nu te mai iubești cu mine

Oameni arși în războie

Oamenii care merg în războaiele altora pentru a le fotografia și a le înregistra pentru lumea avidă de informații vii sunt lupi singuratici. Sunt oamenii care își beau votca simplă și ies afară să-și stropească fața cu apă rece. Sunt oamenii care nu au nimic de pierdut. Dar toate astea despre care spun nu sunt decât niște nimicuri frumos ambalate la fel ca gesturile bărbaților de a veni cu flori la femeile lor după ce au și-au tras-o de mama focului cu altele prin te-miri-ce mașină jupită de soare.

Am scris totul pe răduc.eu

Carte de jucării

Serile lungi mă prind răsfoind toamna
ca pe o carte de jucării
pe care o reîncep mereu din alt loc
și de fiecare dată uit locul

prin toamnă sufletul meu trece ca o haină uleioasă
scoasă din mașina de spălat
și întinsă pe un refugiu de carne

când vreau să mai dau o pagină
îmi ud degetul mare în picăturile semiuleioase
care se depun pe mațele mele
după ce haina (copilăria) e aproape uscată

Bun simț

Cel mai ieftin gram este cel de bun simț

pe care îl au toți

dar îl ocolesc. ciumă modernă.

se droghează cu muncă și fericire

cu pastile și vitamine

și trec toți pe lângă un cerșetor alb

cu numele de bun simț

și niciunul nu-l iartă

într-atât încât să-l poarte mai mult de o secundă

M 13

2 pachete și un pic de tutun, nu, nu ai să mă lași să mă fumez mai mult

cei mai frumoși blugi pe care i-am văzut, doamne, ce poezie, ce curaj, nu, nu mă lași

de ce la nesfârșit, de ce, de ce e atât simplu, trenul ăsta nu e în gară pentru mine

simplu. de ce eu nu pot urca. mă uit la mine și pun întrebări în spate

întreb, nu sunt eu, trag cerul peste realitate, drumul spre succes

nu-mi pasă, uneori e acum, nu depinde de trecători, tu, curaj, acum, 2

cei mai frumoși blugi pe care i-am văzut

un eu nou, vreau să fim the same old young

nu aș fi putut scrie asta dacă nu m-ar fi refuzat înainte

pot să fur. nu am să opresc.

pot să ucid orice. nu am să mă opresc

pot să pun peste mine trupul oricui

I wanna wear the old young

promit că mă opresc și-mi opresc inima acum

pachetul 3 de tutun, puțin somn se arată, cred că deja te rog fără să înțeleg cum se face

nimic nu s-a născut mai frumos

e mai simplu să-ți spun așa dar deja ai aflat asta

de când în mine tutunul era o plantă de vară

the old young

îți dau o viață la reducere 2 în 1

cei mai frumoși blugi pe care i-am admirat

cei mai frumoși blugi pe care nu i-am atins

deși nu au fost departe

ce aș mai putea să spun ?!

P.S. Acest text se va afla pe volumul șosete și curve pe tavan.

Orașul Meu

Orașul s-a desprins de corpul său
plutește într-un ocean de uitare
plutește ca toate orele pe care nimeni nu le mai colecționează
plutește fără să aibă vreo legătură fără să fie condus
orașul plutește gol ca sufletul prin care un glonț n-a lăsat nicio urmă
și oamenii sunt gloanțele care au plecat din oraș
fără să se mai uite în spate
doar că prin sufletul ăsta care plutește gol n-a trecut niciun om
(fie și măcar pentru a căuta un alt drum)
chiar dacă era singurul drum știut
sufletul ăsta s-a desprins din corpul său de când orașele umblă goale în oceane de uitare
unde s-au pierdut toate gloanțele
fără să apuce să producă vreo rană
pentru că rănile nu se văd
când sunt acoperite de orașe care n-au mai putut să privească și s-au desprins de corpul lor

4 prieteni 4 scaune goale

Am pus la o masă patru scaune goale și mă prefac că vorbesc cu câte un om care stă pe scaun
râde, gesticulează, se bucură, se încordează
Am pus la o masă patru scaune
și mi-am dat seama că am timp să acopăr tot ceea ce mi-ar putea spune
și că am timp să o iau de la capăt când vorbele noastre parcă n-ar fi semănat cu realitatea
(o păpușă cu mâneci lungi care salută pe geam fără să se uite)
și că am timp să pun vorbe în locul spațiilor goale născute din prezentul în care nici tu nu-mi mai vorbești
și nici eu nu te mai întreb
nu pentru că n-aș avea suficiente întrebări
ci pentru că știu ce îmi vei răspunde și e mult mai incitant să descopăr eu cu patru scaune goale
decât să-ți iau vorbele gata mestecate