Eutanasierea

Am scris acum pe facebook despre asta și cred că e important să pun și aici. E important să vă dați cu părerea. Dacă simțiți, desigur.

Legat de faptul că o tânără din Belgia a primit acceptul de a fi eutanasiată, am de făcut următorul comentariu cu adresă directă la țara noastră.
Depresia nu se tratează prin muncă și vă rog să vă gândiți câți oameni ar solicita la noi eutanasierea prin injecția letală într-un mediul controlat dacă legea ar exista la noi.
În contextul crizei de la noi din toate domeniile posibile, cred că această discuție este foarte importantă. Mulțumesc!

Am visat că eram scriitor

E posibil să mă fi gândit foarte multe la subiectul cu perlele elevilor de la bac și la vina profesorilor pentru cât de nepregătiți par ei acum. Oricum, susțin ideea că nu e nicio diferență între unul fără bac și unul cu trei facultăți.

Am visat că eram la liceu și scrisesem deja cele cărți de poezie și un roman. E vorba despre cel pe care îl am în cap. Și la liceul din visul meu se discuta despre trei autori români care trăiesc, există, scriu și gândesc fix în vremea asta, despre autori români pe care îi poți atinge. Și eu îi știam. Nu mi-am permis să spun că eram prieteni cu ei, ci doar că îi știam. Și vorbeam despre ei folosind-le prenumele și colegii se întorceau de fiecare dată spre mine când povesteam despre cărțile lor într-o manieră dezinvoltă la care aduceam argumente valide pentru modul lor de a scrie. Și, mai presus de toate, păream că mă cunosc cu ei de-o viață. Și că nu am nevoie să aud despre ei dintr-o carte pentru că îi cunoșteam mai bine decât ce scria acolo și eram dispus să vorbesc despre asta într-mod simplu  și pe înțelesul fiecăruia.

Răspunsuri

NU am jignit pe nimeni și nu cred că cineva are dreptul acesta asupra mea. Am scris pe blogul celălalt spre care voi lăsa link, exact ce am simți atunci, adică acum câteva ore, la cald, față de atitudinea unui om care mi-a comentat numindu-mă prost. Articolul se cheamă N-ai dreptul să mă faci prost și îl puteți citi dând click pe titlu. Eu știu ce am făcut, știu ce am spus despre mine, nu credeam, însă, că faptul de a vorbi despre mine va face să se creadă că oricine îmi poate spune în orice fel. Și mai sunt niște indivizi, pe facebook, la Emil Călinescu, certați rău de tot cu decența și cu libera exprimare. Sper că mă voi întâlni cu ei vreodată.

Ce scriu eu, e strict treaba mea. Cum aleg să o fac, e, la fel, treaba mea. Nu am comentat la niciunul dintre oamenii care și-au dat cu părerea despre modul meu de a scrie un articol pentru că mulți m-au făcut foarte furios. Poate este cumva vreo modă să luăm un articol scris de cineva și să-i lăsăm pe ceilalți să-și pozeze superioritatea din aer în raport cu omul care a scris, nu cu articolul în sine. Repet, sper să mă întâlnesc vreodată cu oamenii aceia care au comentat cu inteligența lor ieșită din Univers. Ca idee, se atacă modul sau ideea de a face o chestie, niciodată omul.

Nu, asta nu te învață la școală, se învață la sat. Da, exact. Dacă București-ul oferă din start superioritate, fără nicio dovadă palpabilă, fără nici un indiciu temeinic, atunci stau la mine, la locul meu. De fapt, eu oricum stau, alții văd că vin neinvitați să își dea cu părerea. Sau, mă rog, invitați de un tip care a precizat că voia doar să știe despre modul meu de a scrie și dacă ceilalți ar aprecia acel mod.

În treaba asta cu scrisul pe blog, e ca la șah. De pe margine, jocul se vede mereu mai bine, greșelile se văd, virgulele se văd, de pe margine oricine putea mai bine. Sau e ca la fotbal. Însă, au uitat o chestie: lor, celor care au comentat, nu le-am cerut părerea, nu am nevoie de ea, nu am nevoie să-mi comenteze despre porecla mea, ratzone, deoarece am luat acest nick de foarte mulți ani ca pe un al doilea prenume și toate chestiile semnate de mine au ratzone pe ele, așa mi s-a spus la muncă, așa mi s-a spus la școală, așa mi se spune pe facebook, pe scurt, așa e numele meu. Cu bine.

Nu ne asumăm riscuri

NU, NU, NU ne asumăm riscuri. Preferam pe safe mode și ne roade și ne doare și ne închide ca pe o rană închisă de vânt și întărită de nepăsare. Chestia e că ne pasă dar avem orgolii, avem comunista situația că avem un program, că avem de respectat doar ce au alții de gând pentru noi. Doar că, pentru numele oricărei entități vreți Dumneavoastră, este vorba de noi.

Bună dimineața. Am văzut un film mediocru, foarte bine scris, un scenariu fără briz-brizuri, autentic, bun de tot, În așteptare se chema el și nenorocitu mi-a scos o lacrimă la final. De ce? Pentru că nu știu de ce așteptăm și când vom fi terminat cu așteptarea, deja suntem bătrâni și nu ne mai crede nimeni în stare să luăm în piept adrenalina.Dar noi nu vom băga la cap pentru că ne e frică și suntem și un pic comozi și credem că tot ceea ce nu cunoaștem e un animal de pradă cu colții ca economia noastră. De fapt, singurele animale care mușcă suntem și va fi fost demult târziu când mă voi lua în serios.

Ce credeți?  

Vaccinul

Nu-ți vaccina copilul de frică (cu un click mergeți direct pe celălalt blog unde este întreg articolul) dacă cineva îți pune cuțitu la gât că ți-l dă afară de la școală și că ți-l vor urî ceilalți. E mare șansa ca să devină prost sau deștept, cazuri în care oricum ți-l vor urî de moarte. Și dacă te mai și amendează pentru asta, interesează-te cine dracu te amendează, unde se duc banii, dacă îți taie chitanță pe ei, dacă nu e cumva vreo entitate deținută în secret de mega lanțul farmaceutic.

Și, atenție, mare atenție când pui cap la cap informațiile despre numele sub care operează o corporație din asta. Gândește-te acum că presa trăiește din publicitate, că toți cei care scriu efectiv, cei care fac poze pentru site-ul de știri respectiv plus cei care sunt cu tehnica trăiesc din bani de la industria farmaceutică. Sau întreabă pe bune pe cineva care are de-a face cu asta.

Numerele sunt pentru schimbare

Deci dacă noi suntem fragili și ne luăm mereu un timp, care nu poate fi determinat, pentru a ne adapta mediului în care am fost puși ce operează la rândul său multiple schimbări menite să schimbe tiparele de comportament și modul de a interacționa în mod frontal, nu cumva schimbarea pornește din punctul zero și cu fiecare acțiune, gest, reacție, motiv, stare, dorință, regret, capacitate, incapacitate, abilitate, nereușită mai facem câte un pas și, pentru ca numărătoarea să fie exactă de fiecare dată, s-au inventat numerele și, mai exact, cronologia.

Deci, în amatorism, numerele sunt consecințe ale transformărilor și faptul că nu mai știm de unde am plecat este dovedit tocmai fiindcă cel mai mare număr nu poate fi știut cu exactitate și că toate prostiile de grădiniță cu privire la plus infinit și, respectiv, minus infinit au perfidul motiv de a ne face să scoatem din context tocmai acțiunea care duce la acest gând.

Și, în felul acesta, ne îndepărtăm, treptat, calculat, punctual, gradual, întotdeauna cu unu, niciodată altfel, ceea ce înseamnă că evoluăm și că ni se ia doar modul în care o facem pentru a vedea doar scopul din final și a nu ne uita la consecința fiecărei acțiuni, a fiecărui gest sau a fiecărei dorințe ș.a.m.d.

Deci, acum e chiar simplu. Nimeni nu mai știe ce a devenit pentru că nu și-a urmărit schimbarea gradul, cu unu. Mai degrabă s-a trezit într-un mediu care i-a pus întrebări și pe care l-a crezut autentic doar pentru că n-a știut cum să îi răspundă. Omul nu cunoaște capabilitățile sale pentru că n-a folosit numerologia.

Seems legit nu? Oricum, este bine să îmi pun întrebări. Reacții găsim?