Blogging-ul se face descoperind locuri noi.

Se împlinește în această lună un an de când am revenit în localitatea în care m-am născut. De aici mă mișc prea rar și când o fac, distanța este scurtă. Cu toate acestea, scriu pe blog despre orice, despre mine și despre ce-mi doresc, despre ce-mi doresc și cât mai este până acolo, distanță care, de obicei, este foarte mare, dar îmi promit de fiecare dată când o fac că se va scurta considerabil. Simt că mă ajută foarte mult să fiu pe deplin conștient de dorința de a fi mai dinamic, mai conectat la societatea în continuă mișcare și dezvoltare, mai legat de oameni, de evenimente care îî conectează pe ei și de locurile în care se întâmplă acest fapt. Mi-ar plăcea să scriu despre locurile mai puțin cunoscute care încântă la prima vedere și care trebuie să fie văzute de cât mai multă lume, care oferă soluții excelente de petrecere a timpului liber, legate cu oamenii care au cu adevărat ceva de spus și au și modul corect de a o face. Știu că expresia asta se folosește destul de des, dar eu chiar apreciez lucrurile diferite făcute în mod diferit, cu pasiune, cu eleganță, cu patos, cu inima deschisă și cu încredere mare, exact lucrul de care spuneam aseară că este precum o cremă de corp care-ți acoperă rănile.

De ce avem nevoie să mergem într-un loc nou?

Eu consider că este un mod de a ne acoperi rănile. Știu că ați perceput așa cum trebuie sensul acestei metafore, așa că își are locul aici. Se referă la o perdea de sunete și de imagini care ne fac să renaștem cu fiecare zi, culoarea muzicii unui loc/local bine ales ne atinge sensibilitatea și ne dă putere să vedem mai departe. Mai departe de mâine, de facturi, mai departe de rutină. Când am scris cuvintele acestea mi-a venit în minte ideea că aș vrea să-mi petrec seara asta într-un restaurant în București, cu puțină aromă de amurg într-un pahar închis, cu eleganță, rafinament, care se traduce prin calitatea oamenilor simpli și a locurilor simple  de a-și potrivi bunul simț ca pe un ceas mecanic. Și eu să mă potrivesc la fel, să observ fin, să culeg roadele și apoi să le împart cu cei care intră pe blogul meu.

Puțin mi-e dor și de o cafea de seară liniștită într-o cafenea cu gust. Puțin mai mult mi-e dor să văd o piesă de teatru bine pusă în scenă într-un loc primitor, curat și deschis către păreri de vizitator nerăbdător. Plănuiesc să mă reîntâlnesc pentru o perioadă nedeterminată de timp cu ceva locuri și localuri din București, reîntâlnire pe care am de gând să o descriu de fiecare dată aici. Toate locurile acestea se găsesc atât de ușor acum. Toate evenimentele sunt notate precis pentru oamenii care vor să meargă direct la țintă. E unul din rarele momente când aplaud cu adevărat dezvoltarea și portalurile cu locuri de petrecut timpul în ele sau de organizat evenimente importante din viața noastră.

Abia aștept să descopăr aceleași locuri vechi într-un stil nou sau să aflu de existența unor locuri noi care să-mi amintească cu admirație de cele vechi. Iar, după asta, să le redau aici, și nu pentru că mi-aș dori asta neapărat, ci pentru că sunt convins că ele or să mă oblige s-o fac. Și asta e un aspect ce merită respect.

Cauți un loc de muncă? Atunci ești freelancer.

Mă văd nevoit să vă mulțumesc tuturor acelora care vă credeți freelanceri pentru că frecați menta pe sume colosal de mari și căutați continuu ceva ce, de fapt, nu vreți sau nu credeți că vi se potrivește. Cinste vouă. Dacă voi nu erați, eu nu aveam introducerea pentru această seară, și m-aș fi simțit în ultimul hal. Glumesc, firește. Jonglez. Sunt stăpân în ceasul ăsta pe mine. Am control. E plină românia de freelanceri. Unde faci la dreapta, unde faci la stânga, unde dai cu spatele, vezi un grup social de freelanceri care vor să lucreze pe proiecte și campanii de marketing puternice, poate doar pe proiecte europene, adică doar pe banii europeni, că rezultatele rămân, din păcate pentru ei, tot de pe meleagurile mioritice. Freelancerul este un specimen periculos, cu aromă de hater consacrat, nu-și murdărește degețelele pentru orice mie de euro, cu experiență din auzite și cu pretenții la fel. Se pretinde a cunoaște toate metodele “cum să faci bani din piatră seacă”. Dacă îl vezi, bucură-te fără reținere. E ca și cum ai fi la o comedie excelentă, la un teatru bun, fără să ai nevoie de bilet. E mereu în căutarea unui loc de muncă, dar dacă cumva ceva apare, se declară nemulțumit și exagerează cu ceea ce poate să facă. E mult prea productiv pentru mediul neproductiv care i s-a oferit. Așa că rămâne în așteptare. Pardon, freelancer :)

Ce bine m-am simți să scriu despre specimenul ăsta foarte răspândit. Acum e timpul să revin la încredere, așa cum am spus aseară. Încrederea e ca o injecție cu energie care nu înțeapă, nu lasă urme și nu necesită soluție după aplicare. Încrederea e acel fapt care nu te lasă să gândești că după ce stomatologul îți ia 30 de lei în 3 minute ceva e în neregulă cu lumea în care ne mișcăm aparent, deși stăm pironiți în realitate. Încrederea e o cremă de corp care-ți astupă rănile. Și câteodată simți să te dai de mai multe ori cu ea în ziua respectivă. Încrederea ține de lipsa presiunii și de mediul în care ea s-a format, de carnea în care a crescut, atrăgătoare și deosebită ca o zi cu persoana cu care nu-ți mai pasă, pentru că îmi place să folosesc puterea de expresivitate și realism din acest fruct/expresie/organism/celulă.

Recomandare de seară. Schimb pe schimb.

Vă recomand un film pentru seara asta. Life of a King se numește și mai multe nu vă spun pentru că nu are rost. Nu vreau să vă răpesc din gust, din puterea semnificației și a parfumului de nou. Nu e corect, n-am făcut-o până acum și în mod clar n-o să încep într-o seară în care am vorbit cu entuziasm, cu largă deschidere, cu plăcere nepoluată, dacă vreți, despre Încredere. Ați vrea cumva să încep să vorbesc despre filme câteodată pe blog, de la unghiurii de filmare la scene dintr-o bucată sau la accente ale scenografiei și expresivității date de puterea ei, sau la performanțele actorilor și regizorilor? Și încă ceva: ați vrea să îmi lăsați o recomandare de film aici, cu singura condiție să nu-mi lăsați porcării, filme de luptă sau horror-uri de nota 2. Sper să mă retrag la un fim bun în seara asta luat din sugestiile voastre. Numa’ bine!

Scrie simplu pe blog

L-am schimbat pe domnul blog. L-am făcut să pară mai încrezător.  Poate chiar să fie. I-am pus o altă temă, l-am lăsat, cumva, să respire. L-am orientat mai mult spre comunicare online, comunicare directă, mai primitoare, am încercat să elimin elementele respingătoare, dar pentru asta ar trebui să mă elimin și pe mine de pe aici, dar nu este posibil decât în cazul în care vreți să scrieți în locul meu.

Apoi m-am apucat să mai învăț despre utilitatea blogului, despre modul în care Google nu ne consideră relevanți, decât pe foarte foarte puțini dintre noi, oameni care sunt ușor de observat. Am aflat că e undeva un paradox considerabil în ceea ce privește modul în care Google și alte motoare te acceptă pentru că ai nevoie de link-uri ca să crești în relevanță dar apoi nu te mai consideră suficent de curat pentru a intra în locuința lui luxoasă. Mi-ar plăcea să mă înșel, cum o fac de obicei. Asta mi-ar da dreptul să cred că mai există loc și pentru cei mici. Mie îmi place cu cei mici, mă simt îndreptățit să fiu de partea lor, doar că cine e mic de obicei nu primește nimic, din păcate. Am fi în altă țară dacă n-ar fi așa, se tem cei mari că vom uita în ce țară ne aflăm, din moment ce au pus serios umărul la distrugerea identității de neam.

Am citit o sumedenie de articole de la toate categoriile de specialiști seo, dar sunt atehnic, ceea ce se bate cap în cap cu ideea de a mențiune un blog. Câteodată conținutul se ofilește ca o legumă oricât ai încerca să te îngrijești de el și e momentul să apelezi la tehnicile de seo pe care nu le-ai deprins. Poși apela la Google doar după ce deprinzi cum se comunică pe target, cum se împart cuvintele-cheie, în funcție de impactul pe care dorești să îl creeze. De cele mai multe ori acest impact este nul. Chiar dacă scrii simplu exact cum se caută în motoarele de căutare, nu ai nicio șansă. Dar e bine. Poți să scrii ce vrei. E mai simplu să scrii pe blog când știi sigur că ceea ce scrii nu va fi niciodată căutat. Practic relevanta blogurilor de pe wordpress si blogger este inexistentă dar noi continuăm să credem că pioni ajung la final și se transformă-n regine. Să-mi dea cineva o palmă până nu ajung să fiu nebun cu acte-n regulă. Pare “distractiv” să cauți ceva fără să crezi că îl vei recunoaște când îl vei găsi.

M-am gândit că singura mea șansă e să învăț să pun din ce în ce mai multă bază pe content, să fiu un neobosit content generator, asta știu, asta trebuie să plusez. Ca un joc modern de cărți cu logică, plusezi cu ce ai. Plusez simplu cu ce am, cu scrisul mult și simplu, cu tot pachetul trecut prin ceea ce sunt. Să aveți o seară excelentă!!!

Te uiti la televizor?

Pentru ca ne-a cuprins frica de efectele provocate de uitatul în exces la televizor, trebuie să luptăm cu arma pe care o folosește el. Ea poartă numele de repetiție. Să repet și eu. Televizorul trebuie aruncat pe fereastră. Sau vândut la fiare vechi fără bani, eu n-aș accepta bani pe un televizor, nu (se) merită, nu face sens de nicio culoare.

Știți de ce am ajuns la concluzia cu reacția de repetabilitate în cazul acestei forme de boală? Pentru că discuția pleacă de la episodul 9 din capul meu de jurnal de București, știu topica e inversată, e firesc să fie așa, doar e sâmbătă de oră nedeterminată și e greu ca topica să se așeze corecte, în care descopăr un lucru absolut fabulos, descopăr ce este cel mai incitant, cel mai atractiv aspect la o fată, descopăr ce o face pe o fată cu adevărat FRUMOASĂ. O fată citind este cel mai frumos lucru vazut de mine, o fată care citește e cea mai frumoasă. Mi-a pus o mulțumire uriașă pe chip când am înțeles asta de parcă aș fi descoperit cum să-mi trăiesc viața liniștit, fără otrăvuri, fără coloranți, fără paraziți. După ce m-am bucurat de asta îndeajuns de mult cât sa-mi schimbe perspectivele despre ÎNCREDERE (fapt esențial de care o să vă vorbesc mâine, dacă duminica e amabilă cu mine), am închis ochii și mi-am imaginat cum o întreb dacă se uită la televizor și, mai ales, cum îmi răspunde că nu mai crede în așa ceva de câțiva ani de zile. Ce poate fi mai frumos decât o fată citind sau o fată care citește?

Diferența este că poți vedea o fată citind sau că ai acasă o fată, o prietenă, o iubită care citește. Ambele variante duc în același loc. Duc la mulțumire, acolo unde nici cel mai rău lucru de pe fața planetei. sărăcia/lipsa resurselor, nu poate pătrunde. Să aveți o fată citind sau o fată care citește, asta e urarea mea pentru ziua de azi!

“Limitele libertății noastre sunt limitele conștiinței noastre. Restul e poveste. “

Sunt mândru să scriu despre un subiect format din presă și din libertate. Din cutia mea de carton, până să văd FABULOASA inițiativă semnată de Carmen Dumitrescu și Monica Vasilescu, nu credeam că se poate face și presă pe bune. Adică acel concept care ne-a fost predat în facultate și cu care se șterg la fund toți redactorașii, care pentru ceva sute de lei, acționează ca și cum n-ar avea mamă, n-ar avea tată. De la început de când am citit ce are de gând Carmen, eram tare bucuros pentru acest fapt. Să faci presă cu adevărat e o mare realizare, un mare risc la fel de mare. o satisfacție pentru care nu s-au inventat cuvinte.

Nu îmi mai amintesc de când n-am mai auzit cum arată presa de fapt. Știam că ar trebui să fie un câine care mușcă la fel indiferent de subiect. Liber în Teleorman, ziarul care e liber si vrea să fie lider, dacă nu e deja, a ajuns la numărul zece care va apărea chiar mâine în cadrul unui eveniment liber intitulat Seratele Libere, un amestec uman de muzică, poezie, proză și artă plastică, la care participanți vor primi gratis numărul zece al ziarului. Pentru mine aceast tip de presă, pentru că nu văd nicio asemănare între ceea ce fac ele și ceea ce scriu formle de jurnaliști deveniți grandioși peste noapte, care există doar ca organe de casă pentru partide și consilii locale. Firește că ăsta e adevărul, doar că cei implicați nu vor admite asta niciodată precum nu ne vor oferi răspunsul la întrebarea legitimă, singura întrebare legitimă în presa de astăzi: De unde vă luați banii?

Ceea ce face Liber în Teleorman este adevărul în persoană. Nu depind de nimeni. Își fac singure politica fără să țină cont de politică. Cum vi se pare asta? Pentru mine e un ideal. Dacă voi face presă, așa mi-aș dori să fie. Găsiți articole libere si pe site-ul lor liberinteleorman.ro, analize, interviuri cu oamenii care chiar spun ceva și au relevanță, o caracteristică uitată/pierdută, pentru scopul de a consolida ideea de presă liberă în raport cu ipocrizia din presa plătită.

Și pentru ca să înțelegem cum gândește o persoană liberă care muncește liber, vă propun să o ascultăm pe Carmen în cele ce urmează.

R: Ce simți când vezi liber în fața ochilor?

Carmen: Eu cred că toți vedem liber. Pentru că ne-am născut liberi. Din păcate, societatea are mijloacele ei de constrângere și învățăm să trăim privați de libertatea care ne caracterizează în mod esențial. Așa că mi-e foarte greu să descriu  cum simt eu ceva ce mă definește. Și ne definește pe toți. Dar dacă ar fi să-ți spun totuși ceva despre libertatea în care eu cred, atunci cred că ar fi mai bine să mă opresc asupra dreptului de a fi liber. Un drept la care mulți renunță benevol. Și asta mă revoltă. Pentru că, e adevărat, suntem oameni cu obligații. Fiecare dintre noi merge la muncă, e constrâns să se îmbrace într-un anumit fel pentru a fi credibil, e nevoit să respecte termenii unor angajamente. Dar niciunul dintre acești factori nu trebuie să aibă importanță atunci când vine vorba de felul în care gândești. Și voi vorbi acum despre manipulare. Dacă gândești totul cu mintea ta, nu poți fi manipulat. Dacă treci totul prin filtrul judecății proprii și nu înghiți adevăruri servite reci, atunci nu poți fi manipulat. Și eu asta judec, de fapt, la cei din jur. Faptul că se lasă manipulați și refuză să vadă lucrurile așa cum mintea și sensibilitatea lor le-o impune. Că renunță la adevărurile lor pentru a le îmbrățișa pe ale altora. Și atunci… manipularea își îndeplinește scopul. Așa ajungem să fim săraci. Așa devenim masă de manevră. Refuzând să gândim liber.

R: În situația de astăzi crezi că a avea curaj să începi așa ceva e nebunie curată sau judecată dreaptă?

Carmen: Nu cred că asumarea libertății e o nebunie. Dimpotrivă. Asumarea libertății e un scop în sine. Evident că într-o lume care funcționează potrivit principiilor manipulării, îți asumi niște riscuri. Care pot fi mari. Sau mici… Dar satisfacția de a vedea că lucrurile se întâmplă așa cum tu ai crezut că se vor întâmpla e de nedescris. Și atunci, eu  cred că orice risc pălește în fața satisfacției despre care îți vorbesc. Nu știu… Cred că lucrurile s-ar simplica mult dacă fiecare dintre noi am face un experiment: să alegem o zi pe an în care, de când deschidem ochii și până adormim, să facem exact ceea ce simțim. Uitând constrângerile și părerea altora. Cred că efectele ar fi miraculoase. Și am dormi mai bine. Pentru că adevărata satisfacție de a trăi constă în a face exact ceea ce simți, în acord exclusiv cu propria-ți conștiință. Limitele libertății noastre sunt limitele conștiinței noastre. Restul e poveste.

R: Crezi că vor mai încerca și alții să fie liberi?

Carmen:Nu cred că vor încerca și alții să fie liberi. Știu că vor încerca și alții. Pentru că vine un timp în orice poveste când eroii trebuie să lupte cu balaurul. Și cred că trăim un astfel de timp. Sunt o optimistă. Informată, evident… :)

Priviri care taie în carne vie

Pentru că cele mai frumoase povești sunt cele adevărate, simțite, trăite, luate pe/în piept, în seara asta facem aici o poveste reală. A mea. Exact așa cum a fost. Sunteți liberi să mă judecați. Decât să pozați în indiferență, mai bine o judecată aspră să primesc. Mă găndisem să scriu asta mai pe seară, dar vreau să ies din online până maine(dinții nu-mi dau pace). Ea curge pe atmosferă de Lykke Li – Gunshot. Sper că se potrivește.

Luni dimineața trece o rudă pe la mine. O aștepta pe bunica să o ia până la oraș  să îl ajute cu o semnătură pentru câteva parcele de pământ. Asta pentru că e bine să lași de la tine și așa s-a decis la noi în familie. Nu insist, nu are legătură cu ideea din titlu. Ajung și eu la poartă. Ne salutăm. Arătam obosit, stresat, bătrân, fără vlagă, cu barbă mare și neagră, eu la fel de negru. Mă întreabă ce mai fac, de ce sunt acasă, dacă e bine aici. Îi spun că asta se poate la acest moment, în ceva timp, o să merg să mai încerc la București. Nu e chiar așa cum se aude. Nu e deloc ușor. Nu crede, cum ar fi putut s-o facă?! Mă privește de parcă aș fi accidentat grav pe cineva. Îmi spune că e bine să stau pe banii alor mei, că știe el că așa e. Îi spun că mă limitez total. Consum doar strictul necesar, nimic material. Se uită la mine de parcă aș fi luat de la el ceva. Se uită de parcă n-aș fi făcut niciodată ceva la mine-n curte și nu mi s-ar cuveni nimic.

Se uită ca la un ratat. Prin ochii mei plini de nesomn după o noapte agitată de la o stare de durere se vedea cel mai bine starea asta. NU vreau să aveți de-a face cu ea. Mă întreb cu ce mă ocup eu? Îi zic că nu prea fac mare mare lucru. Puteam să îi fi spus că scriu pe blog, ca iubesc poezia și o parte de proză, că trudesc pentru o altă carte, dar ar fi făcut haz de necaz. Așa a continuat să-mi reproșeze că îmi dă tata bani, că e bine să-mi dea, ironic fiind, desigur. Mă cuprinsese o teamă mare că mă privea ca pe un parazit. Poate că aș merita, dar nu în acel mod. Și nu de el. Dacă cineva are dreptul să-mi reproșeze ceva, atunci cineva-ul se numește familia mea. În rest nimeni. Sigur sigur va avea nevoie de mine în viitorul apropiat. Și la fel de sigur va rămâne cu nevoie. Chiar m-a făcut să mă simt în ultimul hal cu toată insistența lui de parcă pe el nu l-ar fi ajutat ai lui constant cu bani, deși are familie, si post de bugetar bine remunerat. Nu e treaba mea, al și ai lui mai ales au făcut eforturi ca el să fie acolo unde este timp de mai mulți ani, în special până a intrat. Nu mă aștept să înțeleagă că eu sunt antisistem, antimanipulare si antiexploatare, dar nu cer nimic de la el, doar să-și vadă de treaba lui. Mă rog, dacă m-a văzut mai neajutorat, mai fără chef, și-a spus că este sunt bătaia lui de joc.

De asta urăsc eu câteodată oamenii. Nu-și văd de ale lor. Deloc. Vina mea e că eram în zonă. Apropo de ajutor de la familie, ca să înțelegem cine e omul care mă acuză pe mine, vă spun că își construiește aici în localitate un fel de făbricuță pentru a produce brichete pentru grătar. Din surse directe si sigure știu ca mare parte din bani sunt ai părinților lui, care îi dau necondiționat, sume mari și foarte mari. Față de cei câțiva bani din cazul meu pe care nu îi cer niciodată pentru că eu nu știu să cer, este diferență ca de la cer la pământ. Fără exagerare. Deși, de la un timp, nu mai am nevoie deloc pentru că mă ajută acest blog. Dar de la bugetari nu trebuie să ai așteptări, ei primesc alte sume, să le fie de bine.

Nu știu dacă am reușit să transmit exact starea din minutele acelea, am zis că e cazul să o afișez la drum de seară, știu doar că îmi tremurau picioarele, așa mi se întâmplă când mi-e frică. Nu știu de ce aveam teama asta în mine, poate de nervi, de la indiferența cu care oamenii te privesc și te judecă fără să aibă habar de ceea ce se întâmplă cu adevărat, dacă ai unde să te duci, dacă știi anumite lucruri sau daca ai idei și păreri care nu-ti prea permit să nu gândești și să te arunci cu capul înainte. Aceștia sunt oamenii cu care lucrăm sau pentru care decidem să facem puțin bine. Zic să le mulțumim!!!

5000 de semne pentru o zi

Scrii doar cât poți să îți desfaci limitele pe baza experiențelor și a imaginației. Dacă aceste două motoare funcționează cum trebuie nu ai de ce să îți mai faci griji pentru nimic în lume legat de scrierea ta creativă. În orice situație ea va funcționa pentru că ea face parte din tine și nu poate să existe fără acceptul tău. De ce crezi că unii scriu mai bine și alții mai prost? Din start, nu îi iau în calcul pe cei care nu știu să se exprime cât de cât corect, nu au cunoștințe despre nimic și practic există fără a căuta ceva, iar dacă-l găsesc, nu sunt conștienți de el. Exact, crezi, doar crezi, asta e adevarul. E în memoria noastră să apreciem ce se apreciază, e un aspect pe care nu-l pot pătrunde, mai încerc, nu e timpul pierdut. Efectul de turmă mereu se ridică la rang de artă. Oare ce mai e arta când e vorba de scris? Mai există?

Singurul aspect pe care îl găsesc ca find pozitiv aici este cel legat de detectarea acestui fapt. În rest este liberă percepție. Diferența stă în etichete și în locul de unde se cumpără scrisul. Exemplu care nu mai are nevoie de niciun titlu de prezentare: un purtator de cuvânt a încasat 28.000 de euro de la ziarul Adevarul, cu procese pe rol de la furnizori pentru neplata serviciilor, pentru patru articole. Da, ați citit bine. Mai are rost să vorbim de altceva? Nu cred! Mai scriu din nou: scrii doar cât poți să îți desfaci limitele pe baza experințelor și a imaginației, numai că acum vedeți asta în sens negativ fiindcă o percepeți ca pe o bătaie de joc datorită exemplului pe care vi l-am dat. Exemple sunt multe și toate grandioase. Crede cineva că mai contează cât de bun, aproape definiția modernă a relativității, este articolul de 7000 de euro? Mi-ar fi plăcut să cred că are macar 700 de cuvinte, deși am îndoielile mele, și din ele rezultă că nici măcar conceptul de cantitate n-a fost atins. Stați liniștiți, mulți fac așa, și mai mulți sunt folosiți de probă, fără plată pentru câteva luni pentru a recupera paguba. Stă in fotoliu cu un masaj la picioare, scrie o inepție si câteva ființe umane muncesc gratis câteva luni pentru o șansă care nu vine.

Ți se cer 5000 de semne cât ai bate din palme, că altfel… altfel ai avea timp să te trezești și să vezi de ce ți se întâmplă asta. Te bucuri că ai un loc unde să scrii, adică penibilul în stare absolută, un cățeluș de modă nouă, dar până cănd?!