Torbe – Soy un Rumano en Madrid (pe Youtube)

Planuiam sa scriu cu totul altceva, dar de ce sa intereseze pe cineva despre mine. Asa ca scriu si eu despre ce se scrie, cum si intelectualitatea platita din bani publici, de noi toti, scrie despre monden , sau despre Antena 3, sau despre euro, sau orice care nu are legatura cu latura lor, repet, finantata public, in public si pe sub masa. Personal, as vrea sa dispara si nu e cazul acum sa spun cum as vrea sa dispara pentru ca BLOGUL meu s-a mai albit de la un timp. Deci despre ce (se) scrie?

Da, ati ghicit pentru ca e cel mai simplu de facut. Si, inca o remarca marca Omu Gnom, pe care nu vreau sa-l cautati pe Google, pentru ca el nu se asculta, se simte,  care spune in felul acesta: “Si nu fi prost doar pentru ca e drumul cel mai usor de urmat”. Am ascultat melodia de la Torbe si m-am distrat frumos, intelegand simplu si direct, ce mesaj are de transmis si forma sa , forma pe care o consider ca fiind singura capabila sa trezeasca din letargie societatea bolnava, pentru ca adevarul se spune doar in gluma si cine se simte vizat se ataca. Cine nu, intelege care e scopul si ca el putea avea doar forma asta explicita. S-au trezit monstrii din spatele tastaturii sa vorbeasca, care cum (nu) stie mai bine, despre subiect si mai mult pe langa, replica la replica, legatura inexistenta la legatura bolnavicioasa. Daca ne consideram jigniti, cine se considera, e cumva cineva care n-are legaura cu practicile si modul de viata de a fi  bine expus in melodie?! Suntem atat de saraci incat nici sa fim rationali nu mai putem? Daca privim dincolo de aparente, lucrurile stau fix asa.

Oamenii fac exact asa, atat suntem, atat vom fi. Daca nu sunteti de acord, este in regula. Conditia mea este sa-mi recunosc conditia fata de mine, in primul rand, si mai apoi fata de voi. Deci eu sunt semi-analfabet, sarac, fara loc de munca, nepriceput certificat. Acum ca stiu ce sunt, este mult mai usor sa fiu obiectiv, ce optiuni am, care e adevarul in legatura cu lumea in care traiesc

VREM mai mult

M-am trezit ca stiu sa scriu postul acesta abia dupa ce renuntasem sa mai vreau, sa mai cred, sa mai fiu cel care crede ca se poate si altfel. Renuntasem demult sa mai ma gandesc la ceva mai mult decat ceea ce aveam de facut in ziua respectiva si care nu parea deloc capabil sa ma scoata din starea de pasivitate continua.

Dar nu stiu daca a trecut, cat a trecut, ce s-a intamplat cand a trecut si ce s-a intamplat incat sa ma ridic si sa spun ca vad drept in fata fara sa copiez pe cineva, fara sa mint sau sa fiu fortat sa spun un anumit lucru doar de dragul de a o face. Si asta nu e deloc rau, e ca si cum ai fi invatat inca doua sau trei sute de cuvinte bune care sa te ajute in drumul tau, acela de a construi de la zero povesti cu personaje care sa aiba propria poveste si sa fie capabile sa si-o spuna fara sa mai fie nevoie de interventia omului cu masca din spate. Asta aduce o satisfactie de moment plin care tocmai si-a spalat chipul cu o dimineata sincera si parfumata, al carei scop declarat este sa te scoata din casa. Si cine ar putea refuza o asemenea invitatie.

Te ridici, iti pui gandurile in buzunar, gulerul il iei drept eticheta pentru stilul drept si concis, si pleci pentru ca stii ca undeva acolo ai ceva de spus si daca nu incerci, desi nu credeai asta cu ceva timp in urma, nu poate fi decat mai rau, si oricat ai fi fost obisnuit cu el parca nu vrei sa mai fie cu tine. Si te gandesti sa incepi de la zero. Te gandesti la tot si la toate, la cum o sa arati tu in haine de schimbare, la cum sa te recunosti in fiecare dimineata, sa-ti aranjezi increderea in oglinda pe care n-o recunosti si sa te indrepti catre un loc, care nu-ti produce simpatie prea mare, aspect total acoperit si justificat de partea materiala, dar al carui scop, la sfarist, te face sa vezi ca motivul a fost suficent de puternic si ca era solutia care trebuia sa apara cand erai doar la douazeci.

DAR pleci. Vrei mai mult, vrem mai mult, de asta ne ridicam cumva, chiar daca suntem tintuiti. Vrei ca dimineata sa-ti zambeasca sub o forma personificata, vrei s-o faca de la fereastra ta, luata prin viziunea ta, de la masa de cafea gandita de tine, din dulapul cu haine gasit de tine, de langa biroul pe care, seara, munca ta capata un sens pentru scopul de mai sus. Si lucrurile ar trebui sa fie clare si simple pentru ca vrem mai mult si intelegem acum sa avem rabdare pentru un scop, pentru o casa, pentru un dormitor, pentru un interior, pentru un mobilier comandat special pentru nevoile noastre. DA, comandat special la vanzarimobilier.ro, pe masura celui care esti acum, cand vrei mai mult si cand poti sa crezi in conceptul asta, pentru ca acum nu mai esti ca un apartament nemobilat, gol, parasit, murdar, ci esti un apartament in care dimineata intra, serveste cafeaua si mai sta la o discutie, un apartament cu mobila noua creata pentru noi unghiuri de a deschide problema/problemele, din care sa iasa mereu mai multe rezolvari, mai multe solutii, fiindca verbul “a vrea” se conjuga la plural cand incepi  sa stii ca dupa el urmeaza “mai mult”, si tot ce urmeaza are forme diferite, culori diferite, dar cel mai important dintre toate, intrebuintari diferite.

Asa ca (ne) construim planuri si totul incepe cu un material brut de constructie, cu masuratori si calcule corecte si cu informatii despre locul si destinatia lui. Apoi urmam noi…

Cum ne vede Europa

Călin Adrian:
“Al şaselea Raport asupra coeziunii economice, sociale şi teritoriale realizat de Comisia Europeană scoate în evidenţă faptul că România este cea mai bisericoasă ţară europeană, adică are cele mai multe biserici pe cap de locuitor, în timp ce infrastructura sa este cea mai înapoiată, statul este cel mai corupt şi oamenii săi cei mai săraci şi mai needucaţi din Europa.
Potrivit europalibera.org, nu va trece multă vreme şi România se va transforma într-o rezervaţie medievală unde vor veni europenii romantici să-i vadă pe români la faţa locului, trăind în condiţii cum numai în cărţi mai afli.
Din statisticile europene aflăm că românii au jumătate din puterea de cumpărare a europeanului mediu, în timp ce produsul brut pe cap de locuitor în şase din cele opt regiuni de dezvoltare era prin 2011 mai mic de jumătate faţă de media europeană. În domeniul muncii, „excelăm” în producţia de şomeri, astfel că s-a dovedit că reducerea salariilor, blocarea organigramelor şi concedierile, invocând mereu criza şi reforma instituţională pentru a justifica curbele şi generaţiile de sacrificiu, au avut un efect devastator asupra ţării.
Din raportul CE aflăm şi că în jur de o familie din două nu are niciun membru angajat, iar 25% din totalul familiilor au doar un membru angajat, ceea ce evidenţiază că sărăcia şi criza şi-au spus cuvântul în România.
În acest context se adaugă şi problemele din educaţie. Se pare că românii suferă de semianalfabetism în masă şi mulţi nu termină o formă de învăţământ superior. Testele PISA care au ca scop să evalueze cât de trainică este legătura dintre programa şcolară şi realitate au dovedit că 30% dintre şcolarii români suferă de analfabetism funcţional, ceea ce înseamnă că practic au tocit în mare parte fără să înţeleagă cum s-ar putea aplica aceste cunoştinţe în practică.
O altă problemă menţionată în raport este că mai puţin de jumătate dintre locuinţele românilor au apă curentă şi canalizare. De multe ori apa menajeră circulă în natură, doar 10% din aceasta trecând printr-o staţie de epurare, restul vărsându-se direct în apa râurilor şi ajungând de multe ori la robinetele oamenilor după un rudimentar proces de filtrare.”

Mâna care lovește cu pumnul

Promit că vă deranjez doar putțn. Șriu că e seară și aveți treabă. Vreau doar să vă întreb cu cea mai aleasă sinceritate dacă titlul: Mâna care lovește cu pumnul vi se parre un titlu bun sau acceptabil pt ceva poezii adunate intr-un toc de coli, sper, albe, daca nu, se potrivesc și mai murdare. Deci vă mărturiesesc că eu îmi fac speranțe că îmi veți și răspunde, fie și monosilabic, dar să fie ceva acolo, două litere și promit că mă mulțumesc. Aveți milă de un om care vă cere ajutorul și nu vă poate oferi nimic în schimb. Pe asta mă și bazez de fapt. Să aveți o seara excelentă!!!

Uite cum scade duminica

Azi a fost ca mereu si anume ca in melodia lui Omu Gnom, pe care vi-l recomand cu toata caldura pentru ca omul te face sa gandesti, sa deschizi ochii si sa apreciezi ce conteaza, melodie pe care am mai postat-o de ceva ori pe marea retea de socializare,  iar fraza cu pricina este asta: “azi n-a fost o zi asa de buna pentru constiiinta”.

M-am uitat indelung la ziua de astazi cum scade si pentru asta orele si-au acoperit urechile si au inceput sa strige, norocul meu ca sunt imun. Ma gandeam la enorma venerare a bloggerilor de calibru letal. Ma gandeam si nu intelegeam de ce s-au distantat atat de mult de ceilalti doar pentru faptul ca ei exista, si ce pun in textele alea, incat sa nu poti sa uiti ca azi X-ulescu nu exista. Chiar am incercat si n-am reusit, ma obsedeaza ideea asta, recunosc, poate si pentru ca eu nu gasesc ceva atat de interesant incat sa fie la acel nivel de ignoranta si superioritate. Sa nu uitati ca noi i-am facut sa fie acolo. De fiecare data cand ii citim se intampla asta. Am mai spus-o si o repet, doar pentru ca vreau sa intre in sistemul dumneavoastra. Eu nu vreau sa-mi dati dreptate, doar sa incercati sa va ganditi. Apoi ei preiau o parte din ceea ce ii revine celui care scrie pentru platforma lor pentru ca intermediaza lucrurile si cu asta n-am cum sa fiu de acord.

Imi plac oameni care asculta rap necunoscut si au 16 ani sau 18 ani. Sunt mandru ca ii cunosc. Sunt, cu adevarat, inteligenti, au pareri bazate pe argumente, stiu cine suntem, de ce existam , gandesc pentru ei, au coloana vertebrala, stiu sa vorbeasca, sa gandeasca, stiu ce e viata si care e diferenta fata de ceea ce arata la TV, stiu ce sunt banii si cat de greu sa fac, au repsect si simt ca e de datoria lor sa fie altfel decat restul. Eu, cand eram de varsta lor, nu stiam sa-mi scriu numele corect, daramite sa am principii bazate pe logica corect implementata. Eram un copil fara habar de ceea ce se intampla in jurul meu, de la tara, fara sa fi avut idee ca tot ce ne dau ei este infect si este facut sa ne tina interesul ocupat. Acum au trecut anii si am invatat, doar ca nu mai pot sa o iau de la capat. Alegerile sunt motivul pentru care nu reusesc.

Am un blog deschis de curand pe care nu am scris mult si zilele astea ar fi trebuit sa scriu doua posturi pentru un concurs, dar am simtit ca nu mai pot. Vedeam ce trebuie sa fac, dar am zis ca nu pot, e prea mult, vedeam pastila de energie cum se goleste si cum calimara se arata plina si viguroasa langa ea, dar mi-era imposibil sa ajung la ea…

 

 

POATE la anu’

Acum aleg să îmi scriu îngrijit postarea ca un școlar care crede că dacă invață pentru o notă bună si mai apoi o și ia, cineva îl va recompensa pe măsură. Am văzut, din banca mea mea ascunsă, cum mulți oameni care își au blogul ca foarte bun prieten, folosesc scrierea punctuală  și ordonată pentru ca sa-și exprime direct seriozitatea și implicarea față de instrumentul care le redă fidel stările în online.

Acum vorbim despre un sentiment cu nuanță de senzație si care se manifestă repetitiv. În fiecare an, în vremea asta, sau cam așa ceva, se găsește câte un cunoscut să mă întrebe dacă nu cumva merg la mare anul acesta. Întrebarea este greu de evitat pentru că este perioada și pentru că în mentalul de colectiv este ca o infecție puternică care nu vrea să dispară deloc, chiar dacă au adus acum cel mai eficent agent de curățire a acestui tip de infecție denumit simplu dar dureros: sărăcie.

Așa că de fiecare răspund încet, cu glas apus și oarecum resemnat dar fericit că am înțeles că nu este de mine, că nu îmi permit acum și că nu e cazul să mă mint că îmi putea permite în contextul în care ne aflăm. Odată ce eu am înțeles cu adevărat, știu cum arată marea în poze și știu atât de multă lume care nici măcar n-a îndrăznit să viseze până la mare, deci este în regulă. Știu că pot sa mi-o imaginez, așa că trăiesc cu asta an de an, m-am obișnuit că răspunsul cel mai bun pentru ceilalți este: poate la anu…

Chiar așa, oare câți oameni nu s-au putut gândi măcar o dată în viață să meargă la mare? Înseamnă că eu trebuie să fiu bucuros pentru că am Rațiunea de a mă gândi la asta, de a mă imagina acolo și de a-mi continua banalul lucru pe care îl făceam cu un zâmbet de acceptare a situației deloc prietenoase în care ne găsim ca națiune si eu ca individ, pe plan personal.

Poate la anu’…

Cand te blochezi, trebuie sa fi tras.

Exista momente care se inmultesc intr-un ritm exagerat in viata noastra in care avem nevoie sa fim trasi cu totul dupa ce simtim ca de acolo nu mai putem face un pas, nu mai avem de ce sa incercam sa-l facem, mai departe de acolo pare sa nu se mai vada nimic, si orice ar spune unul si altul, noi nu mai acceptam ca poate fi si altfel. Prin urmare tot ce facem e sa ramanem acolo, fara energie, fara curent, fara sa mai conteze spatiul si timpul. Se opreste totul si ramane asa o perioada mare de timp care se poate prelungi la nesfarsit. E, intr-o anumita masura, ca o dimineata prematur nascuta din care nu vrei sa mai inaintezi catre ziua ce se asterne inainte pentru ca nu vrei nici in ruptul capului sa vezi ce te asteapta, sau esti constient  de ceea ce urmeaza sa se intample si vrei ca starea de dimineata sa nu nu avanseze.

Revin la comparatia pe care am facut-o acum doua zile intre om si masina, mai precis intre scriitor si masina, findca in aceste cazuri lucrurile stau exact la fel. Daca ele nu vor sa mai continuie drumul, singura metoda e sa fie trase. Aici lucrurile stau putin diferit pentru ca in cazul omului chiar nu cred ca este nevoie de o platforma auto pentru a fi mutat din loc, ci mai degraba de cuvinte si de asezarea lor intr-un fraza sau in mai multe care sa constituie un sens bine inchegat si sa prezinte claritate si seriozitate. In cazul masinii stim cu toti ca lucrurile, desi sunt vizibil mai greu de pus in practica pentru ca locatia poate fi pe un drum pe care nu se circula foarte mult, se rezolva in mod cert iar durata de executie se incadreaza intr-un timp relativ scurt, fara a tine seama de eventualele probleme ce pot fi create de localizarea locului in care se afla automobilul, si unde partea practica consta in a identifica platforma auto, si a o contacta in vederea realizarii acestui serviciu de tractare pe care il ofera la un pret care sa nu iasa din tipare.

Dar ce facem cand e vorba de om? Pe el nu il putem tracta, nu il putem convinge pentru ca de obicei, dreptatea lui nu mai accepta si alte idei, intre care si existenta unui sens real, viu si autentic pentru ziua de maine, generic vorbind, de acolo totul se termina pentru ca ochii nu pot fi tinuti deschisi cu forta, si chiar daca s-ar putea, tot ce s-ar vedea ar fi din viziunea altei persoane sau a unui grup restrans de persoane, viziune care nu ajuta pe nimeni. Mai departe, in cazul omului, nu mai are acoperire. Ziua ramane o dimineata incompleta cam pe la ora 07:29 am, intr-o dimineata de sambata incarcata. Poate de asta mai incolo nu se mai merge…