De ce nu ai încredere?

Dragi părinți care vă știți că le-ați spus copiiilor voștri că nu pot face nimic, să nu pună mâna pe aia, să nu pună mâna pe ailaltă, să nu încerce asta, nici ailaltă, nu le-ați spus acel mare și enorm, BINE, nu ați spus că au voie să-și dorească, acum de ce cereți, ce cereți, dictatorilor de cursă nebună, cum să îî faceți să se teamă de vocea voastră chiar dacă sunteți departe, da, știu acum tot ei sunt de vină, sunt mai mari acum, mai temători, uite-i, cu capul în jos, mânecile în suflet, se tem și au ajuns să nu reușească nimic, e povestea tuturor, sunt milioane la noi, răsar ca stele după zidul tăcerii și al neîncrederii, se tem să mai încerce și se duc acum fără să știe că ar fi putut fi altceva dacă ați fi crezut în ei sau dacă i-ați fi lăsat liberi să alerge, dacă i-ați fi servit cu bunătate măcar de câteva ori pe săptămână, dar mereu v-ar fi căzut gradele, deși n-ați avut pentru că la fel v-au făcut și vouă și ați greșit gândindu-vă să vă răzbunați…

Mă întreb ce inimă poate să-ți bată în piept ca să nu oferi niciun dram de încredere copilului și la sfârșit să-l condamni tot pe el pentru toate nereușitele. Uitați-vă bine în ochii lor, vedeți ce i-ați făcut să simtă și să creadă, s-au nenorocit, nu-mi doresc decât să mă înșel…

Task de weekend

Săptămâna trecută, fix într-o zi ca asta, doar că mai spre dimineață, pe când soarele lovea mai încet ca vântul conversația a două persoane ieșite să-și potrivească părerile despre lume și despre contextul social în care ea nu recunoaște că se află, o a treia persoană, fără să aibă prea multe legături cu cele două, se așează, intervine în discuție, intervine spontan, dar nu în sens pozitiv, schimbă direcția și, până cele două persoane nu apucă să-și aprindă o altă țigară, ca reacție la atitudinea proastă  a celui care, practic, răpise discuția, se consideră, din oficiu, a fi subiectul principal.

Vorbește cu patos și cu încredere despre cum percepe el Bucureștiul, despre ce șanse i se pare că are, privește viața de la 19 ani, cu țigări la bucată, un pahar gol de la bar în care i-am făcut noi parte, așa cum se face. Merge acolo de puțin timp, a învățat de la fratele lui să se descurce, să mai facă câte un ban, a învățat să iasă seara, e fascinat de tumultul orașului, despre care spune că e frumos, mare și are mașini multe.

Ne-a spus că, de regulă, în weekend-uri montează corturi la o firmă din capitală. Câteodată face asta și în cursul săptămânii. Își începe frazele cu intesitatea unui  om care descoperă în permanență ceva, folosește “Să știi” de fiecare dată când își începe frazele despre firma care îl plătește bine să facă o chestie despre care spune că este foarte importantă, se adună lumea bună, sunt petreceri cum n-a mai văzut, îi e greu să le descrie, ne uităm la el și îl înțelegem.

Vrea să facă din asta o meserie dacă s-ar putea, deși mai speră la altceva și de la postliceala la care s-a înscris. A trecut și el la țigara numărul doi. Acum spune că a montat odată un cort de 70 de metri la o vilă, într-o comună de lângă București, și că a primit și de la oamenii ăia ceva bani, în afara de cei pe care îi lua regulat de la firma despre care am aflat eu apoi că se numește Tent Event, și că se ocupă cu închirierea și vânzarea structurilor de corturi. Trebuia să aflu, se simțea un aer de inventator al unui nou tip de a fi în vorbele sale, părea, pentru o conversație de vineri dimineață, omul care a reușit să găsească o soluție la o problemă și era dispus să împartă asta și cu noi, fără să-i fi cerut asta, fapt care ne făcuse să fim atenți, mai gânditori la ce poate să aducă, în general și în particular, ziua de sâmbătă.

I-a sunat telefonul, se auzea chemarea la masă, se grăbea să ajungă la ai lui, să-și ia bagajul de mână și se se întoarcă la capitala care l-a impresionat dincolo de nivelul de discuție. Urma o zi de weekend, o zi de sâmbătă pe care o așteptam în mod diferit, unii privind înainte, alții privind la ei cum privesc. Și mai sunt atâtea povești…

Titlul nou este “Ora de Medicament”

După cum am scris deja pe facebook ieri, noul meu volum de poezii se va numi Ora de Medicament, va ieși tot la Herg Benet, și va reprezenta, cred, ultima mea încercare de a face pace cu poezia. Consider că trei încercări sunt suficiente, rezultatele au fost mai mult decât concludente. Nu văd cum de data asta ar fi ceva diferit. Adică știu că nu va fi. Dacă e cineva care a mai citit pe facebook și l-am deranjat că am scris și aici, mă scuz, nu încerc să-mi fac reclamă, cum aș putea, eu, care am spus oamenilor că cele două cărți de până acum au fost slabe sau că nu merită să le cumpere și nici să le citească.

Eu nu știu să-mi fac reclamă deloc. Deloc Deloc. Dar, în același timp, admit, cu sinceritate și respect, că aș avea nevoie de asta. M-ar ajuta. Dacă, printr-o minune, prind un articol la adevărul și la  un interviu scurt la Radio București, e un exemplu ipotetic, atunci poate poate că aș fi mai bine, dar până atunci operăm cu ceea ce avem. Și avem una bucată carte de poezii care va ieși în noiembrie, a cărei coperta este greu de stabilit deocamdată, și despre care m-aș bucura sincer dacă ați scrie, sau dacă ați spune despre ea. În caz că vreți să puneți umărul la încercare volumului de a se face cunoscut, îmi scrieți și vedem cum procedăm. Dacă știți oameni faini care ar vrea să scrie despre asta, îmi scrieți și că mulțumesc de pe acum.

Mai devreme începuseră să mă încolțească gândurile despre cum am să o scot la cap cu Ora de Medicament. Mi-au dat pace. De fapt, o persoană drăgălașă s-a ocupat de asta. Îi mulțumesc și aici pentru că îmi pune un zâmbet de nedescris când fac asta.

P.S. Nu putea lipsi un p.s. de la un anunț de apariție a unui volum. Fix în acest moment am nevoie de caramele. Da, ca-ra-me-le. E exact lucrul care mă pune pe picioare. Deci dacă aveți caramele sau aveți idee cum ar putea ajunge la ora asta la mine, vă rog să scrieți. Eu intru și îmi iau de acolo. Seară bună!!!

Mesaj Telekom

Aș fi vrut să scriu despre conținut ca fiind cel mai relevant pentru SEO, sau cel puțin asta e ceea ce am desprins eu citind o sumedenie de articole despre cine/ce este noul rege al algoritmilor Google, totul cumulat cu prostia mea de o splendoare maximă de a oferi conținut negativ și a-l lega de anumite direcții/linkuri directe, ceea ce, pe scurt, înseamnă că oricât de mult aș oferi conținut original, și prin urmare unic, chestia asta nu va duce la nimic bun pe blogul meu, pentru că, și mai pe scurt, conținut negativ egal risipă de content și de muncă. Dar n-am apucat să termin ideea că a venit Telekom peste mine să-mi zică:

“Numele meu este acum Telekom.ro. Pentru actualizare, te rugăm să închizi și să repornești terminalul. Telekom.ro, rețeaua ta de servicii mobile”

Eu găsesc asta ca fiind prost gândită și prost scrisă. Nu știu ce mega corporație se ocupă de copy la noua casă Telekom, dar eu l-aș da afară pentru că la ușă sunt mereu 1000 de persoane care abia așteaptă. Iar dacă ziceți obositoarea frază cum că ar trebui s-o fac eu, e firesc să vă spun că eu nu sunt în poziția aceea, n-am acel salariu și nici acele conexiuni. Așa că, pentru impactul pe care îl vor, asta este o treabă seacă, searbădă, fumată, ieftină. Schimbă-te, Telekom, că ai de unde!

Carte cu suflet

Astăzi vă prezint cu cea mai mare plăcere un mod de a fi, un mod de a cântări greutatea propriului corp sub presiunea directă a vieții. Da, este vorba de o carte, apărută de curând, o carte a unui copil mult prea matur, mult prea profund, mult prea dur, poate, autentic, cu fraze care te provoacă și te aduc, în funcție de imaginația ta, cititorule, chiar în mijlocul acțiunii, chiar în mijlocul golului, acolo unde e greu să spui cine ești, deși asta e tot ceea ce încerci să faci.

“Liniștea Urlă” se numește volumul scos de Ancuța Teodorescu, în parteneriat cu sora ei, pentru că acesta a fost scopul cărții de fapt, o surpriză frumoasă pentru sora ei, un cadou mai special pentru un eveniment din viața acesteia, la fel de special.  Aceasta este a doua carte scoasă de Ancuța la o vârstă la care eu nici nu știam care este numele meu și ce rol are el. Este intensă. Tare. Mai tare ca o cafea neagră de aceea nu se recomandă a fi servită la cafea. Glumesc. Ancuța este din localitatea din care sunt și eu și este pariul meu pentru prezent și pentru viitor. Mă bucur că ziarul local din orașul apropiat a scris despre asta, pe lângă subiectele, pardon non-subiectele, pe care arde gazul de pomană. Merita mai mult. Trebuia să apară și în ziarele de la Târgoviște, dar se pare că au fost atât de ocupați scriind despre… nimic, pentru că mi-am făcut temele și îmi asum ceea ce spun.

Este o carte care te atinge, te provoacă, te întreabă și chiar când crezi că ai un răspuns sigur de la ea, te înșeli cel mai tare, e ca o lamă care taie în cerc. Să îl ascultăm pe copilul-autor, care nu este DELOC un copil. Mulțumesc!

1. De ce liniștea urlă?!

Ei, fiindca tocmai asta se intampla atunci cand nu mai am cuvinte, imi urla linistea-n timpan si sufletul devine din ce in ce mai stramt, ma strange-ntre peretii lui captusiti cu catifea si urla linistea din nou, mereu. Nu e o stare, cand linistea urla, sunt doar eu.

2. Cine ești când scrii?

Cand scriu sunt om, mai mult de atat nici nu pot pretinde. Cand scriu sunt eu, eu intr-o varianta bruta, eu fara carnea pacatoasa, eu in stratul meu de plumb, doar eu.

3. Ce face România cu cei care scriu?

E o intrebare al carei raspuns ma doare. E prea transant sa-i stii raspunsul, iar eu, spre nefericire, il stiu. Fara prea multe scurtaturi, Romania ingenuncheaza oamenii care scriu. Sa fii scriitor in Romania aici, acum, este ca si cum te-ai afla in permanenta la locul nepotrivit in momentul nepotrivit. Sa fii scriitor in Romania este echivalent cu sa cersesti la colt de strada. Diferenta dintre noi si cersetori este una singura(si o stim mai mult noi, cei in cauza), ei mai sunt bagati in seama din cand in cand.

Tu îți cunoști animalul?

Am stat și m-am gândit foarte mult în acest sfârșit de zi cu accente de toamnă solidă la condiția noastră de oameni. Și am ajuns să-mi dau seama, nu după prea mult timp de gândire serioasă la calitatea vieții noastre, că suntem egoiști și că punem mare preț de noi în dauna celorlalte animale, cu care se spune că trăim într-o comuniune minunată, mai ceva ca în benzile desenate de acum un timp, legătură care este valabilă doar pe hârtie însă sau în momentul când avem de atins un interes, mai mult ori mai puțin important în ceea ce privește caracterul nostru definitoriu.

Deci nu cred să știu prea multe persoane care se implică așa cum ar trebui s-o facă în viața animalelor de lângă ei, dar despre care spun cu mândrie, nejustificată în cele mai multe dintre cazuri, că au avut foarte multă grijă de ele, le-au crescut, le-au oferit cine știe ce condiții semnificative de a trăi și de a se dezvolta, le-au oferit, ori de câte ori a fost cazul, îngrijire specializată la clinici veterinare dotate cu aparatură de ultimă generație și cu oameni care tratează animalul respectiv, înainte de orice, cu sufletul și cu mintea și mai apoi cu mâna, așa cum fac, spre exemplu, cei de la clinici veterinare suceava, loc care subliniază în mod corect doza enormă de responsabilitate pe care eventualii proprietari de animale ar trebui s-o aibă în momentul în care își asumă, cu mândria despre care vorbeam mai sus, acest statut. Dar mulți încă nu conștientizează asta. Nu se informează aproape deloc despre afecțiunile pe care le pot dobândi animalele lor. Nu aș vrea să cred că este din indiferență, poate din puterea obișnuinței, poate din faptul că în ziua de astăzi parcă nimeni nu mai are timpul și răbdarea necesară să vadă ce-l doare pe cel de lângă el, să vadă dacă are mâncare, să vadă dacă a mâncat ce a avut, să vadă dacă are ceva pe piele sau pe blană ori dacă are ceva la vreun picior. Sunt pe deplin conștient că nu cunosc pe nimeni, deși tare mult mi-ar plăcea, care să își ducă animalul, oricare ar fi el, la un control de rutină, așa cum se spune, pentru a beneficia de asistență sanitar veterinară de specialitate, pentru că e greu să spun că știu pe cineva care și-ar face un control de rutină fără să creadă că e ceva în neregulă cu el. Am aflat, mai demult, că și animalele pot suferi de boli la fel ca și oamenii, dar pe care nu le detectează nimeni fiindcă ele nu beneficiază de tratament, ori de analize de sânge, ori de intervenții chirurgicale.

Asta pentru că, noi oamenii ne credem superiori și nu tratăm cu unitate de măsură egală celelalte viețuitoare, deși mi-ar plăcea foarte tare să mă contraziceți cu exemple reale și clare, pentru că mi-ar produce o bucurie deosebită să aud de oameni cărora le pasă și care fac eforturi să se implice în viața animalelor de care sunt responsabili.

Concedieri pe bandă rulantă

Am stat aseară să îmi dau seama ce nu merge. Știam că ceva nu merge, nu se mișcă, ceva se pune între pașii mei și mă dă înapoi. Am editat descrierea, am lăsat numărul 13 să se odihnească în pace, am lăsat tot ce am crezut eu că trage în jos, am pus haine noi și curate, care sper să miroasă a altfel.

Și, ca să fie totul corect față de fiecare element implicat în procesul de plantare a unei idei mai vechi, dar nou simțite pe pielea mea, am decis, de comun acord cu conștiința mea, oricât de consumată ar fi fost ea la ceasul lung și obosit din seara trecută, să renunț, de data asta pentru totdeauna, la a scrie despre politică, despre oamenii de nimic, pentru că în astfel de subiecte, iese la iveală toată ura mea față de oameni care nu merită nici măcar simpla menționare. Nici de acțiunile lor nu vreau să mai amintesc. Sunt locuri specializate pentru treaba asta și le doresc mult succes, între ghilimele, firește, în continuare și să știe că de la mine nu au să mai audă nimic.

Sunt atâtea lucruri care se mișcă, care trezesc emoții, care fac diferența în fiecare zi și eu îmi pierd timpul, care și așa este limitat și greu de surprins, cu fiare care nu respiră, cu lucruri care nu sunt umane, n-au nicio picătură, fie ea și chinezească, de viață în ele, sunt ca o țeavă subțire și goală de care nu te poți agăța pentru că va ceda la prima adiere de vânt.

P.S. Mi-e dor. Mi-e dor să râd. Mi-e dor să râd tare. Mi-e dor să râd tare fără un motiv special.